jurnal apocrif 7

Frumos, delicat, miscator... Nu stiu cum as putea descrie altfel aceste versuri - iar subtitlul\" leagan pentru o picatura de roua\", neinchipuit de suav...

Elia, de obicei nu raspund comentariilor la textele mele, nu port un dialog, pentru mine vorbesc doar cuvintele pe care le postez cu furie in ultima luna. De ce cu furie? - vei fi indrituita sa intrebi. Pentru simplul motiv ca pe site nu mai sunt citit - si aici intervine orgoliul. Chiar si acest JURNAL APOCRIF pe care-l public fragmentat merita o bagare de seama din partea celor mai vechi existenti pe acest site. N-a fost sa fie. Sunt mai importante epigramele si poemele asa-zis incifrate (din care as putea produce cel putin 10 pe zi uzand de tehnica amestecarii cuvintelor in caciula si venind apoi cu prepozitii si conjunctii care sa dea, cat de cat, o forma inteligibila \"produsului\"). Dar cate din aceste texte vor supravietui? JURNALUL APOCRIF nu este al meu, mi-l dicteaza altcineva cu care urmeaza sa ma intalnesc. Eu sunt doar mana care tasteaza pe aer. Oricum, multumesc pentru trecere si suavitatea decelata, de fapt unul dintre multele mele momente de slabiciune si disperare.

Va multumesc, domnule Mihai Leoveanu, pentru cuvintele pe care mi-ati facut onoarea sa mi le adresati. M-am bucurat. Ca de o nesperata apropiere. Insa ceea ce predomina este, totusi, mahnirea de a sti ca va simtiti din ce in ce mai singur si mai descurajat de felul in care oamenii comunica prin Poezie...

Si eu sunt aici si nu a ramas niciodata vreo creatie de-a ta necitita de mine, cu bucurie, cu tristete, uneori cu strangere de inima, pentru ca mie mi se pare ca inteleg cate ceva de dincolo de cuvinte. Drept e ca mi-ar fi placut sa-mi raspunzi atunci cand am lasat cate un gand pentru tine. Poate o faci acum, lasandu-mi o adresa de mail.

Silvia, multumesc de trecerea prin cuvintele mele, asa obisnuite cum vor fi fiind si pastrand, de cele mai multe ori, o limita a decentei pe care o impune poezia atunci cand este poezie - adica sublimare a unei disolutii interne, o ardere in urma careia se poate scrie si cu cenusa (daca ai ceva de spus si pentru ceilalti, desigur!). Tocmai de aceea comentariile ditirambice pe care le-am citit aici si nu mi-au spus nimic - simplu exercitiu de calofilie redundanta, poza, artificiu s.c.l. Adresa de e-mail: mihai_leoveanu@yahoo.com

Îți las și eu un semn de citire. Poezia de mai sus m-a emoționat. Sunt versuri memorabile, în deosebi strofa a treia. Cuvintele tale amare, din comentariu, m-au amărât și pe mine. Văd că prețuiești totuși cititorul de pe agonia.ro. Te asigur că prețuirea e reciprocă. Pe agonia e și mult joc, firește. Și cititorii sunt diferiți. Aici nu e bibliotecă. Mai alungă-ți tristețile, dragă Mihai.

Cred că toți avem uneori mici depresii (cu sau fără ghilimele) când vedem că suntem cam puțin căutați și citiți. Ideea care o spunea Nichita, Emily Dickinson, sigur și alții, este că treaba poetului este să scrie, nu să publice. Restul, cred, e problema omului din noi, cu slăbiciunile sale. Scuye filozofia de mai sus: pe scurt, poemul mi-a plăcut prin fiorul incontestabil care îl străbate. Suces!

Mulțam, Ioane, știu că ești acolo, chit că ne-am văzut o singură dată. Dar la un moment dat te apucă \"vânarea de vânt\" și când vezi că nimeni nu rezonează - cazi pe gânduri.
Nu este vorba de bibliotecă aici. Timpul cunoaște reguli pe care noi doar le silabisim - mai peltic sau deplin, dar le silabisim cu credința deșartă de a cuprinde experiența unei lumi. Atât cât ne pricepem!

asta cu \"in ceruri sa coboare\" m-a terminat de nervi... m-am linistit apoi cand am auzit ninsoarea, imi place tare mult cum se aude, e atat de linistitor sa sculti cum se pune zapada felie cu felie...
pana la urma gasesc ca fiind interesant textul
mai trec