Duma Virgil-Florin

La celălalt capăt al lumii Sub lampioane chinezești, roșii, La sfârșitul petrecerii. Ploaia a stat; ca și lacrimile-i, părèlnice La finalul

Ce contează asta? Ce contează că sufăr? Important e ce rămâne apòi. Suferința-i o treaptă doar. Deasùpra, e Cer. Dedesubt, e noroi.

Fâlfâim ultima dată -nainte de a ne naște; Respirăm ultima oară -nainte de a / muri; Simțim sìngura clipă ce va să vie În care înc-o să ne mai /

Lira lasă să cadă o singură lacrimă pentru fiecare bătaie din pleoapă pentru fiecare fruct ce stă ca să cadă pentru fiece inimă de fată. Lira atâtea povești are-a

Un foc de armă; răzleț în pădure. Disproporționat totàl față de / peisaj. Aducând în minte ecouri secrete ale fostelor bătălii: fețe de ostași obosiți și morți /

De n-ar da-o pe glumă (din când în când) poeții Cred că le-ar ieși àripile prin coaste Prin ochi s-ar întrevedea, străvezii, Tărâmuri numai de ei știute; și dureroàse... Pènele ar începe

Scriu deja într-un loc îndepărtat încă de mine. Mă aflu pe străzile vechiului burg Și visez la pajiști înalte;

Fecioară pură -ntre astre Licăr nestins Inimii noastre. Candelă-aprinsă

Ultima legendă a florilor de sakura C-un prinț clătindu-și fața într-un izvor. Deasupra, fața zânei stă să-l transforme Iubirii, într-o ramură de cireș înflorită.

penița alunecă pe hârtie adesea grăbit, adesea - înfrigurat. despărțirea-i uneori atât de profundă încât inima / tace, încremenită; clipele, ard. * oare mi-am

Dincolo de corăbiile de-azur părul blond Vorbesc de-o Veneție aurie; și glorìoasă. Galerele o pătrund adânc; prinse-n port pe

Și vara o să vină iar… O știu, o știu, o știu prea bine. O-aștept pe străzile pustii Ieșìnd din nopțile alpine. Și despărțindu-mă ușor De cochiliile-nghețate În care iarna ne-a

Malul apei. Lișițe zvelte. Trestii ce-ți taie răsuflarea; și cufundari. Căutând în toate apele, -afunde, Castele translucide. Ochi

Trăind întru Iubirea lui Hristos - Lumină Străfulgerând prin toate Cèrurile-n noi un vers, o muzică, o lacrimă Divìnă Creându-ne din

Lună plină-ntr-o piață ciudată, cu bănci de piatră și lemn. c-un arlequin straniu care vine și cercetează fiece față, fiece / semn. magia Lunii, tandră, se-așează pe păr, pe ochi, pe fețe, pe

“Azi e ziua ta de sughiț”, îi spuse iubita și el râse. Lăsaseră ultimul capitol neîncheiat și acùm Veniseră din nou să îl termine. - Etèrnii Ulise -.

“Lucrurile sunt mult mai aproape Decât par în oglindă.” - Tot astfel, fiecare țel -. În oglinda minții depărtări par, imense; În realitatea

Parcă până la un moment dat am scris doar rezumàtul a ceea ce urma să se-ntâmple apòi. „Erau mai puțin dense acele poeme”, da, ... mi se spune; [Pe lângă ele, însă] - Cele de azi îs aidoma

Urmărești viața poeților. Prin poeme. La început aspre, răzvătite. Frumos asemeni unui înger al Luminii, poetul răstoarnă totul - prin arderea Duhului - față de carnea de

"Mersì", spuse prințul, și se-nclină să nu cadă cu totul, cocoțat cu sila, pe cal. Cine-o fi inventat și textura asta ciudată cu lupte, cu vitejie, cu te miri ce înàlt ideal? Tot ce-ar fi

Sărmani concetățeni ai mei - pe străzile Evropei -. Într-un număr uriaș plecând de acasă Pentru a-i ajuta pe cei dragi. Pentru aventùră, uneori. Pentru a-și face bani

frumusețea fetelor, aidoma unei ploi blânde, de vară. cum ne poate atât de mult emoționa, fermeca? fiecare, o ùnică imagine a unei Grații Divine atât de perfecte că n-ajunge un Univers întreg

mirosul reavăn al copacilor - cum de nu l-am văzut atâtea zile? cum am putut să trec pe lângă răcoarea lor fără s-observ? oh! la fel cum treci pe lângă frumusețea unei femei, poate

don Quijote e ceva deznădăjduit și patetic în înfățișarea-i și totuși, la prima vedere chiar, e cu totul uman, cu / clipele lui de / rătăcire, cu căutarea acelui / quijotèsc /