Poezie
poveste
2 min lectură·
Mediu
"Mersì", spuse prințul, și se-nclină să nu cadă
cu totul, cocoțat cu sila, pe cal.
Cine-o fi inventat și textura asta ciudată
cu lupte, cu vitejie, cu te miri ce înàlt ideal?
Tot ce-ar fi vrut era să cucerească în pace
inima domniței. "Nu poți trăi liniștit
pe lumea asta", oftă din rărunchi. "Se amuză
de mine până și iapa"; o bătu cu-afecțiune
pe gât și porni.
Hei, trebuia să străbată întinderi
nenumărate. (Cine le mai inventase?)
În loc să stea liniștit / cu papucii de casă-n
picioare
să-și vadă în tihnă de scris / și citit?!
"Aventura fu formidabilă", le povesti la în-
toarcere. Zmeul
Se luptase, rânjind fioros. Îl străpun-
sese
de nenumăràte ori pân' să-l răpună. Sângele
lui negru și duhoarea-i întorseseră stomacul
pe dos.
Zâmbea hâtru în sinea lui. La șah, cavalerul
de fapt pe gentlemenul zmeu îl bătu.
- O dată, și-nc-o dată, până ce, domn,
Zmeul, îi cedase și fata și-mpărăția;
Prieteni mai buni nù
s-ar fi putut găsi. Discutaseră
nopți întregi de cărți, pe-ndelete, la
un pahar de vin din / beciurile
defunctului rege
(un prost
care murise / de frìcă în fruntea oștirii, în fața
zmeului venit să-și facă și el
un rost).
.............................................................
Zmeul plecase. 'Și mai amintea de el
câteodată
Zâmbind în voie, în bibliotecă; paharul de
vin
Îi amintea serile lor grozave, de altădată,
Când prințesa - după flama amorului, de-acum,
ostoită - îl mai blagoslovea
din senin.
002361
0