Mihaela Roxana Boboc

Copilul meu, Nu mai urmări mingea galbenă Răsturnând tot în cale! Tu mă privești cu ochi rotunzi mirat de supărarea mea- oricum te cert în zadar Ți-apare gropița șăgalnică în obraz și uit de

Te văd ca pe sacoșa de cadouri Cu aceeași nerăbdare te deschid ca pe cărțile de povești împrumutate de la biliotecă în anii bătătoriți de amintiri. Te desfac de ambalaj cu mâini nesigure Același

Mor muzele pe buze și învie sufletul ai inima în ochi la rădăcina firului de păr iubirea și-a găsit adăpost, construiește iluzii noaptea iese din trup veghează. calcă printre

am citit ”Atrocitățile fericirii” într-un cimitir. Nu oricare unul care adună eroii neamului sub același acoperiș cu frunze de castan mângâindu-le frunțile asudate cu spaimele încăpându-le în

Era prin vara lui 2007. veneam din delegație Severinul devenise loc de campanie. mi-ai părut mai deșirat. umbra-ți prelungă urca a fost prima oară când te-am văzut plângând pe patul de spital

E un octombrie fără nori așa cum n-am mai văzut la tine plouă înspicat și picături se preling pe ferestre în casă un miros de candelă și șampon părul tău zvântat îmi pătrunde în nări până la

aici plouă mohorât de parcă am coborât griuri peste soare desprinsă dintr-un timp anonim mă întreb dacă la celălalt capăt al lumii se vede dorul meu în bucăți de vitraliu spart sau tu

Există cel puțin un om în viața fiecăruia alături de care raiul e un prunc întors în pântece există cel puțin un suflet care scoate phoenicși din propriul cuib de vise acesta nu este un poem de

Îi număram mereu dârele pașilor în zăpadă aplecată stând cu fruntea în albul pe care îngerii țeseau lumina o invidiam că vede doar frumosul lucrurilor agale bătrâna pășea înșirând pe omăt

e târziu, dragul meu luna și-a luat lumina în brațe nu mai veghează tabloul nostru nocturn liniștea ne înghite ca o sugativă fără să întrebe când se zbat în noi iubirile ridicând câte o

iubirea e, dragul meu, acea foame de fericire din piept lumina aruncă țepușe de ciulini dezgolit sufletul și-ascunde chipul sub vălul fragil orbirea e doar o formă de necunoaștere copiii poartă

Chiar și acum când primăvara a închis cercul anotimpurilor cu gust de cenușă chiar și acum când fiorul acesta cald topește pasul sprinten prin cărări uzate chiar și acum tresari în mii