mihaela aionesei

de când am căzut pe pământ mă strâng dinții unui destin despre care am știut că nu era al meu dar am tăcut mi-l schimbase unii la maternitate când în loc să mă dea mamei într-un

iubesc locul acela în care ne dezbrăcăm singurătățile mirați de câtă iubire poate încăpea în două clepsidre goale facem dragoste cu umbrele noastre care se tem de ghemurile de lumină ce se

dimineața se zbătea între aripi de corbi. știam și eu, știa și ea m-a prins de mână și mi-a spus: să fii tu însăți. să nu ai altă umbră afară de tine. să nu-ți cioplești aripi și să nu te

ai plecat. ai plecat cum pleacă păsările toamna luându-mi zborurile și mi-au rămas brațele astea nebune prin care mișună nimicul și nici nu știu de mă doare sau ce-o fi senzația asta de pustiu în

mama-mi spunea „capul plecat sabia nu-l taie” și m-am făcut sabie și-am lovit stânga și dreapta mi-au fost oarbe cât timp orgoliului i-am slujit săpând șanțuri încăpătoare când m-am

se întoarce în mine plânsul ca o sălbăticiune rămasă orfană în stradă nimeni nu vede strădania strigătului îmblânzit pentru a fi răscumpărat un surâs durerea râde sărind din veșminte

dimineața dintâi mă smulge stelelor mă aruncă pe stradă și-mi spune să joc șotron cu luna îngeri somnoroși zâmbesc sub pleoape cusută de atâtea ori inima dă să sară și ea nebuna o mașină

răsuflu greu în adâncul trupului îmbătrânesc peisaje rândunică cu tunica strânsă prea tare la piept- viața deschide ferestrele să intre aer plămânii respiră ușurați miros de gutui copt o

nu știm ce este viața deși în dar primim ziua noastră o trăim cu fiecare clipă îmbrăcată dimineața ca spre seară s-o murim în somn obosiți de-a ne juca aruncăm masca în spectacolul lumii

fericirea o maidaneză strivit de realitate constat că pentru unii fericirea este o maidaneză culeasă la întâmplare adusă în casă spălată de violuri și alte lătrături țesălată de păduchi

trece timpul în fiecare zi se lasă jupuit ca un miel îngerul din inima lui îi poartă sângele și tace liniștea se rostogolește ca o piatră purtată de ape în sânul lor lacrimi mereu sărate duc

oare cât o fi trecut de la miezul de lună a nopții în care viața m-a așteptat cu bocancii pregătiți de drum și un toiag câte ierni am să mai tocesc la uși închise pe ce cărări să apuc să

stau în aceeași iarnă cu ochiul de sticlă spart și hornul inimii afumat de plâns lăuntric aproape au ars toate duminicile umbrei vinerea albă se-arată printre cruci un vultur se închină

dimineața asta nu s-a spălat pe dinți s-a clătit cu o gură amară de tăcere ca și ieri cuvintele au stâlcit ecoul de primul stâlp în vârful căruia o bufniță clocește ouă pentru nopțile

toamna asta îmi hrănesc fricile cu firimituri rămase de la masa de seară ele vin dimineața în chip de porumbei când albe când vineții se zbat să se îngăduie una pe ala numai să apuce ceva care să

săteni cu diminețile pe frunte și sudoarea în sân mărșăluiesc țarina sfântă-i cheamă în fiecare zi ca un clopot la liturghie în care își împărtășesc mâinile cu trudă fiecare durere- așchie

Astăzi va trece încet kilometri negri de tăceri mă leagă și mă dezleagă nu știu când sunt nod ghem sau vârtej deșirat la fel ca ieri... rezist/ plâng/ iert/tac. Strânsoarea poate fi

Dimineața mi se așează pe tâmplă virgină lumină nepătrunsă de umbra întunericului în care zac spaimele cu brațe ridicate gata să prindă semnul de îndoială desenat de o cută în creștetul

când nu vei mai strânge între dinți cuvintele ce se doresc a fi spuse va crește un copac cu rod bun la umbra lui îmi voi scălda coapsele cu mirul fructelor răscoapte între frunzele amuțite de

la doi pantofi depărtare de mine tremurul prins într-o capcană de iepure mă roagă să-l eliberez nepăsător un cârd de corbi servesc desertul amurgul răsfrânge dintr-un trandafir șiruri de