iarna cu ochiul de sticlă spart

stau în aceeași iarnă cu ochiul de sticlă spart și hornul inimii afumat de plâns lăuntric aproape au ars toate duminicile umbrei vinerea albă se-arată printre cruci un vultur se închină turlei la streașina bisericii țurțurii aprind candele apă vie e căința sub care sufletul- păianjen obosit de propria pânză înnoadă speranțe atât de albă și ea atât de alb și el aproape se vede urma de coasă