Miclăuș Silvestru

dragostea mea nectarina dintotdeauna a viselor mele peri-optice te invit coboară coboară din balconul palatului tău imaginar de fildeș pe bucățica mea de coastă de Azur poate n-o să

caut persoană de sex feminin care să mă iubească cu ochelari eu nu ea altfel nu mai văd cum să dau nici noroc sau altceva după caz fără ochelari furnica-i nimic cu lupa-i elefant până

târziu în noapte singurătatea m-așează cu spatele la zid propriu-zis împreunez mâinile la piept nu ca cele ale morților un picior îl ridic și-mi sprijin talpa de perete am de gând

îmi plac mult câinii însă în inima orașului nu vreau să am vreunul ar fi un chin pentru el și chinul lui ar fi și al meu tristețea m-ar stăpâni așa cum tufișurile stăpânesc marginea

cine-nghite printre lacrimi știe ce-i necazul nu-i îndeajuns să ai usturoi la mâncare vin sau bere după plac alături nu ai în stânga mama nu ai în dreapta tatăl nu ai în față

e treaba celui ce nu crede de nu mă crede pe cuvânt mama-mi face poze cu toate statuile de ceară pe care le ating decent după sugerările fotografului urmând traseul însemnat cu

fumul tămâii în timpul vecerniei ajungând la sfinți - iar sunetul de toacă și-n capătul satului

grăbit calc peste mirosul asfaltului încins precum câinele cu limba scoasă trag spre porțiunile umbrite de coroanele ornamentalilor sub primul sunt obligat să mă opresc olfactivele

pânzele din vis stricate cu mătura – nici un păianjen

visez degeaba visele nu se-mplinesc nici dorințele totdeauna iluziile rămân iluzii autobuzu-i gol numai cu mine și șoferul pe șoseaua pavată cu pietre macadam mă cerne cum e cernută

zâmbesc puteți să râdeți la lună e plină cum dimineața e ceașca cu cafea cu lapte înainte de culcare după șprițurile serii o gură de aer curat m-aduce la nivelul zero rătăcesc cu

singur cinez afară țărănește cu doi căței de usturoi și-un păhărel de plastic de trei ori umplut cu vin roșu pe placul ultimei iubite la radio ascult secolul iluziilor neinvitați apar