Marta Cremeny

O poezie cu o atmosferă un pic diferită de cum m-am obișnuit a citi la tine, o liniște posludică, deși se naște din vâltori și crește munți, o senzație de plutire armonioasă și armonizată, o împletire reușită spre interior a planurilor. Nimic nu tulbură fiorul de desprindere împăcată, finalul inducând, straniu, confirmarea. Singura reținere -neimportantă de altfel - aș avea-o în fața versului 4 din strofa a doua.
Cu plăcerea citirii,

Revin in pagina ta, revin. Mă simt mai bine lângă textele cu subsolul neaglomerat :)
E lină și totuși înspăimântată poezia ta, eu am avut o senzație valsată, cred că antecomentatorul meu a simțit mai bine. Ca expunere și idee e clară poema, nu cred că ar fi nevoie de interpretări.
O lectură ciudat-reconfortantă, poate ai să zâmbești citind asta.
Și pentru că am văzut că nu te supără sugestiile, chiar și ,,neautorizate\", am și acum două: aș face ceva cu ,,greșeala fulger\", poate ar ajunge doar epitetul ,,inevitabilă\", iar strofa a treia cred că ai putea să o scoți fără să pierzi nimic, sau să o mai lucrezi...

,,în carnea sa un pic mai vie
am săpat cu dinamite verdele și albastrul
plimbându-mi timpul peste coliba din alabastru\"...o lectură care mi-a făcut plăcere, o peregrinare într-o incintă a lucidității, un refuz de a da aripi viselor, o neliniște fără scăpare. Un titlu antitetic, cel puțin asta e senzația mea. Aș mai lucra un pic ca formă penultima strofă, iar finalul, deși ideea poate avea rezistență, îmi pare cam firav expus.
Plăcută lectură.

În primul rând, bine ai venit!
Mă bucură încadrarea la ,,personale\" a textului, excedând și astfel simpla relatare. Felicitări pentru subiectul conturat și mulțumiri pentru împărtășirea gândului. Subiectiv, alătur o emoție celor citite. Poate vom reuși să ne întâlnim aici la o masă a tăcerii.

Felicitări, Costin! Mă bucur că ai reușit.

,,de când ai plecat
păcatele mele se rostogolesc
prin aceeași gară pustie
am obosit să te caut
nici nu mai știu cum arăți
ale dracului halte
făcute numai pentru plecări
și cum mai urlă vântul
de parcă și-ar boci pruncii
morți fără popă\"...eu rețin și prima strofă și culmea e că nu fac nici un efort pentru asta :). Explicită și neinteresantă ca singurătatea însăși, ca pătimirea ei. Glumesc, pentru a contracara în mine unele păreri.
Remarc și inserarea metalică, străină și rece, din strofa a doua, menită a sublinia vidul fumegând, interior, firește, dar cotropitor, extinzându-se în toate, din nou firește. ,,mă înfășor în singurătate\", vers pe care deși nu ar trebui să îl extrag din context, îl remarc pentru curajul mărturisirii, pentru apăsarea imprimată, pentru sinceritate.
Și mă gândeam că haltele de care vorbea Lucian de fapt nu oferă posibilități, tocmai asta e tragic în ele, momesc doar cu o ispită, dar nu oferă un drum, nici măcar un popas.
Interesant final, Vladimir, chiar mă gândeam dacă înghețul mai poate avea viitor, însă el dăinuie al dracului, nu? :)

Așa e, Victor, de acolo pornesc, acolo sfârșesc toate. Și doare, într-adevăr, doare al naiba. Mulțumesc pentru prezența ta, pentru versurile adevărate, ai mai venit o dată la mine în pagină când aveam nevoie. Acum e cealaltă dată :).
Mulțumesc.

,,se-ntâmplă-n mine ruginiul\", așa cum ni se întâmplă verile, așa cum ni se întâmplă viața. Nimic tragic în asta. Inima-și recunoaște flacăra, nevoia de-nverzire. O înțelegere calmă, dincolo de vâltoare. O sinceritate care poate aștepta, căreia timpul nu-i mai e călău. Îmi place cum te regăsesc aici, Ela, îmi place...

Hi, hi, hi...depinde de sensibilitate. Mie mi le gâdilă ,,într-un mod plăcut\". Îmi place revărsarea în galben-brun, adierea de toamnă. Știi că te citesc cu drag, Horia...

Caldă poezia ta, Bianca. Învelește ca...o pânză de păianjen.:) Și deschide închizând. Remarc și eu cu plăcere versul semnalat de Costin și sfârșitul. Tulburător...

Înainte de a mă pierde în duminica asta și-n toamnă, vreau să felicit autoarea pentru atmosfera specială în care m-a primit poezia, pentru decorul în care culoarea pare pregătită pentru viață, învolburând însă doar pustiu, doar trecere, alternând staticul în așteptare cu o dinamică fără așteptări. O poezie surprinzătoare, pentru mine cel puțin, cu un titlu nebun, nebun, care prin el însuși ar putea fi o poezie. Nu am intrat pentru a-mi etala extazul, probabil ar fi de prisos, dar arareori o poemă m-a prins atât de mult în decor, în stare. Nu neapărat în ordinea asta. Oricum, voiam să îți spun neapărat ceva, deși, scriind așa, nu știu de va conta pentru tine.
Aruncând și o privire dincolo de basmul însingurat, spun că și eu aș fi renunțat la ,,a arborilor\" și ,,de sfori\". Nu că asta ar conta...

,,niciodată nu ți-a fost
atâta dor de mine
ca în ziua când ai venit
prima oară\"...Ela, mă gândesc câtă tristețe implică o așa constatare, câtă amărăciune trăită și abia trăibilă. Și cât e de adevărată privind de după, amintind povestea...
,,ce simplu e să vorbim
doar noi doi
despre întuneric\"...implicit se va vorbi și despre lumină, tu știi asta, poezia ta fiind de dragoste și tăcerea ei. Am intrat pentru că în ultima vreme empatizez cu versurile tale, deși, tu iar știi asta, deseori, ,,fără cuvinte\".
De acord cu întreg commul lui Andu :)
Finalul poeziei îmi pare un pic rupt, permițând, cred eu, modificări, însă nu am acum o sugestie concretă și nici nu vreau să rup vraja.
Mi-a plăcut mult.

Văd că mi-a luat-o înainte Alexandru și a vorbit despre sentimentul ce străbate poeziile tale..
Îți spun și eu că mi-a plăcut mult poezia ta, atmosfera de poveste în care se învăluie, în care ,,își mâna orele cu ochii închiși\", alternanța neforțată între static și dinamic, un tablou versificat oscilând între descriptiv și sentiment. Aș schimba ceva în construcția ,,Secată și-mpietrită\", pietrificarea incluzând secarea, dar și pentru că e prea aridă, distonând cu restul poemei. E doar o părere, desigur.
,,călcam fără pânze
cu inima nebună care mă ploua
până-n vârfuri de deget.

Te revăd
cu tâmpla fierbinte.
Cerul pătrat, ninsoarea de frunze.\"...foarte frumos.

Mai întâi spun că aș fi renunțat la ,,o viață inutilă\", ca nevenind cu nimic în plus, doar cu o notă un pic forțată, ca și la explicitarea finală. Era interesantă și suficientă, cred eu, doar inducerea ideii ploii imposibile din prima strofă.
Mi-a plăcut poezia ta și am înțeles nevoia ce te-a determinat să faci o așa alegere. Să simți într-o întunecare uscată.

E vremea ca îmbrățișarea să ne fie ruga, e vremea trăirii, e vremea singurului adevăr, a celui din noi, a celui simțit, e vremea omenescului, atunci când ,,înca mai doare
în ascuns un zâmbet de om\", pentru că tot ce ne e exterior, ce nu ne atinge duce ,,spre nicăieri\".
,,departe de noi
pasageri clandestini
mereu îndrăgostiți de plecări
miraj al unui așternut șifonat
de gamba ta arcuită spre nicăieri\"...mi-a plăcut mult finalul poemei, care îmi arcuiește un gând și stinge un zâmbet.

Am citit și ,,poemele scurte\" de mai sus cu aceeași plăcere ca întotdeauna. În pagina ta știu că voi citi haiku. Cu tot ce presupune, iar asta se întâmplă atât de firesc, încât râmân cu senzația, cu gândul, imaginea sau starea. Mă uimește mereu lejeritatea aparentă cu care scrii, de parcă nu ai face altceva decât să relatezi versurile ce ți se dăruiesc. Remarc în special ,,poemele scurte\" 3 și 5.

Am înțeles ideea ta, Ioana...Încă de la ,,am distrus chipul tău ca și cum ar fi fost al meu\", sau chiar din titlu...din neputință până la urmă...eu îți mulțumesc pentru lectură.

O amintire, o toamnă, sau poate doar o senzație fecundă, salvatoare...nevoia de pământ viu ca și confirmare, întrepătrundere de energii și risipă, de realitate simțibilă pe care să ne putem sprijini, căci visele oricum își vor croi un cer...Într-adevăr, remarcabilă poezie și concentrare în vers, atmosferă halucinantă, când odihnitoare, când strivitoare, când bucuria simțirii, când spaimele ei...mi-a plăcut mult, eliberând și încătușând ca un adevăr mic rostit în întuneric.

Poate că repetiția ,,pietrelor\" la un interval atât de scurt ar putea fi evitată. Mi-a plăcut deșertul gândurilor, tăcerea cântecului, sau aruncarea din el, ca și imaginea strofei a doua care crește în intensitate ritmul poeziei. Mi-aș fi dorit o dezvoltare, deși înțeleg că e o străfulgerare, un vis, un flash fără durată.
Până la urmă...te trezești în întrebările rostirii, gândurile nu vor să tacă...
Interesantă trecerea printre planuri, încheierea chiar izbește ca o deșteptare bruscă.

Un alt pre_text, aceeași forță a scrierii. Nu aș vrea să deșir înțelesuri din poezia ta, deși e mare tentația pentru fiecare mini-tablou de stare care izbește și nu se refuză cititorului, ceea ce mă fascinează însă este ritmul și reușita sugerării, împletirea tonalității și a imaginii, febrilitatea și liniștea, un amalgam de luciditate și nebunie ce poate duce la ...crimă. ,,Cine sunt eu?\"...știi și totuși te zbați, înțelegi și nu te sustragi demenței, omenescului, te pierzi și ne pierzi într-un carusel de emoții. Mă gândeam acum: unde pot fi eu și cine sunt ca să nu...?
Nu știu ce ar trebui să citez. Mi-a plăcut cam tot. Încă o dată remarc lejeritatea cu care induci potopul. Trăirea.