Marschall / Negru Simona

de câteva zile mă simt fără vlagă... mai bine zis, de alaltăieri a apărut ceva ce se cheamă lehamite de orice mă târâi prin viață, fiindcă n-am curajul să mor... pe dinăuntru mă simt

siropul mărului ce-l mănânc se scurge pe gât tot mai jos... mandibulele sfarmă carnea fragedă a fructului interzis... simt cum papilele gustative înfloresc și-mi stimulează setea de

insistent, mâța se cere afară unde stă la pândă întunericul, unde boarea iernii se topește în lumina stinsă a lunii... de curând a fost un mugur printre crengile pomilor, a zis că vine

mă așez la marginea gândului, în poiana sufletului, să adulmec mirosul de tine... e penetrant, e pretutindeni... mă învăluie ca o boare, iluzia asta sub soare... începe să plouă cu

încet pământul se dezgheță... așa ar trebui să fie, dar anul ăsta a uitat să fie iarnă... primăvara are deja totul pregătit, și zambilele și ghioceii, brândușe, viorele, toporași și alte

nimic nu e veșnic, frânturi din noi stau la adăpătoarea timpului, așteaptă să se definească acum... nimic nu va fi veșnic și nici de durată... putem să renunțăm deja la viață... oricât mă

am semzația stupidă că am mai fost pe aici, prin lumea asta... nu de mult, poate chiar acum... mă tot împiedic în amintirile mele, care le-am mai avut o dată... sunt duplicate, nici măcar

pe scaun zac aruncate de-aseară, o umbră de ciorap și un sutien.... tu dormi răsfirat printre perini și alte obiecte de îmbrăcat... eu îmi fumez amintirea nopții trecute și mă-ntreb de ce mă

minciuna zace în noi, de când ne naștem, nu mai scăpăm de ea, trăim in concubinaj, în același apanaj, așa că trebuie să facem un armistițiu, să găsim ceva să o păcălim, să o amorțim... da, e

azi mă simt ușoară ca un fulg... nu știu de ce starea persistă, n-am luat nimic interzis și nici nu mi-au pus alții ceva în băutură... dar capul meu nu mai are consistență, tot vrea să sară de

la marginea necuprinsului e o pajiște cu gânduri... poate să fie și o umbră a lor... dar sunt acolo și mă dor... sunt gânduri culese de peste tot, uitate cândva de un poet rătăcit ca mine la

îmi face bine că nu te dai bătut, trecut, prezent, ori viitor, sunt noțiuni abstracte create în dimensiunea noastră... oricum de când am aflat de spațiul Riemann, am avortat orice tendință de

peștii clipocesc și se joacă în acvariu este liniște... afară iepurele a mâncat de seară grădina dă să înmugurească... pe pom, mâța tocmai omoară o pasăre a venit primăvara... soțul și-a

mă doare mâna, aia bolnavă, fără vână, aia schiloadă și bătrână... mă apucă, așa, de o dată și nu mai pot să fac nimic, zac în propria mea mocirlă.... aștept să vină primăvara și cred,

aseară când m-am dus, fata de la gară acasă s-o aduc, m-am înpotmolit de luna, nebuna... m-a orbit... am crezut că e un bec uiat de cineva pe-afară... aseară când m-am dus, privind luna

am fost deunăzi pe străzile amintirilor mele... cele grele, de neuitat și am aflat că minciuna, ciuda și frica, stau tot ca în trecut la pândă pentru un împrumut de glorie, fără nici un

de ce nu știm când murim... ar fi plicticos să ne murdărim cu gânduri obscene legate de ea, moartea cea haină... ce stă la colț de stradă și nu te-ntreabă, te ia numai cu ea, povestea

oboseala curge in mine ca marea... valuri se izbesc și se rostogolesc de scheletul sufletului îmbătrânit de neliniștea infinitului... oboseala curge în mine ca marea se lasă uitarea

sfârșitul infinitului e deja programat, împachetat, așezat într-un colț, până ne căutăm, ne-mperechem și divorțăm... sfârșitul infinitului e deja la jumătate expirat, epuizat,

ce vrei, pleacă de aici, pentru ce îmi strici așteptarea, pleacă, lasă-mă, dispari... ceața să te învăluie, uitarea să te mistuie, ce vrei, pleacă o dată... unde să mă duc, ce să