cântecul ciorii
îmi deapăn cumpăna dualității existenței pe acest pământ.... si gândul îmi fuge aiurea după vânt... îmi vine să urlu mortuar... dar las să-mi cânte cioara de pe gard chemarea ei hoinară,
de ziua mea
de ziua mea am stat în prag de vis crezând că o să mă suni... ai uitat sau ai fost prea ocupat.. oricum stăteam rezemată de gândul tău... cocoțată pe o așchie de amintire, încercam să-ți
sărutul abisului
sărutul abisului îl simt și acum și buzele-mi sunt crăpate de arșița dorurilor uitate... de-atâta vreme mă zvârcolesc buimacă și-mi caut identitatea..... defapt mi-am uitat-o într-un colț de
frigul veșnic
mă opresc pe marginea gândului ce mă duce la tine și SIMT cum mă încolăcești cu dorința ta.... așezată în poala sufletului tău văd cum îmi întinzi iubirea cu multă duioșie ne
gustul tău...
ai un gust de prăjitură nereușită un pic amară și fără zahăr.... ți se potrivește, nu mi-ar place să fi dulce... ca și mierea... până la urmă e grețoasă ca toată viața noastră, mă doare când
bacoviană
mă obsedează vremea asta gri e atâta bacovia în stropii de ploaie în cerul întunecat de la prânz și-n lipsa soarelui, că-mi vine să nu mai mă scol din pat... îmi vine să mă topesc în
o tragedie ca oricare alta
mă întreb ce coordonate avem când ne căutăm răzleți, prin viață.... mă întreb de câte ori dau de tine în intunericul ce s-a lăsat între noi... bâjbâim de-odată, nu ne mai găsim ne împiedicăm în
eternitate
încerc să văd urmele mele impregnate în dezastrul cotidian și simt pulsul eterizat al dimensiunii poetice cum se lasă peste ceea ce sunt.... am devenit rebela dintre două lumi am devenit cernita
cu mine de mână
cu mine de mână mă plimb pe marginea ajustată a gândului cum să trăiesc în mizeria asta de viață... cu mine de mână mă las să alunec în visul cel fraged al dorului rebel și văd că numai eu cu
cei fără de casă
cei fără de casă își caută identitatea lăsată să se uște la marginea singurătății... cei fără de casă își strigă neputința în mijlocul tăcerii de-afară... nimeni nu-i caută pe cei fără de
reflexe
puhav, gândul se lasă să alunece între cele două zone ale cortexului îmbibat cu tristete.... se lasă seara in jungla viselor neâmplinite.... și simt cum zdrențele dorințelor moarte mă
iarbă de fumat
simt cum mâna se scurge spre interior... se lasă spre țigara de mult stinsă.... defapt nu fumez, numai gura mea o face cu plămânii cei negri și avizi de fumul albastru.... de moartea străvezie
stepa sufletului meu
peste întinsul îngreunat de vise al stepei sufletului meu, se plimbă, pribeag de dor, iapa tăcerii, încetișor pășește și ciugulește urmele pașilor tăi... lăsați de cu seară în fața mea, pe
ce zi frumoasă...
mă mișc încet și nesigur și pașii se împuținează... mă opresc în mijlocul vieții...ce zi frumoasă să mori.... nu mai știu când am încetat să mai visez.... poate a fost chiar mâine, sau
timpul anotimpurilor
ascult toaca păsării ce crede așa de simplu, că lumea e a ei... și mă uit cum soarele își înfige ghearele aurii în pământ... florile amețesc de bucuria reânvierii și-și pun petale de
cafeaua și viața
îmi beau cafeaua fierbinte și neagră ca noaptea fără stele e amară și tare... aburul ei îmi gâdilă nările dilatate de plăcere... e un tabiet cafeaua asta ca orice mișcare în lumea noastră
asemănări
iubesc amprenta mea în tine îmi place să-mi privesc nasul pe chipul tău și să văd ce zglobiu pășesc picioarele mele atunci când fugi... mâinile tale stau rezemate de umerii mei și nu mai știu
Ivonne
îmi țin ochii abia deschiși mușchii tremură de oboseală... te aud cu o secundă mai încet decât te miști și decât te pot vedea... privirea ta mă arde... mă doare mișcarea pleoapelor tale atât
mișcare
îmi place să văd abisul din privirea ta, să mă întreb când frânturi de gând vor aluneca în tăcerea dintre noi, când ne vom plimba pe faleza interioară a creierului incendiat de atâta
o constatare ca oricare alta
să continui acest jurnal în versuri... e tot ce mi-a rămas ce-mi face plăcere, până când sufletul se pierde în labirintul gândirii nebune.... ce se întâmplă după aia, nu mai are
constatări
întodeauna mi-a plăcut să cred în frumusețea interioară, în ceea ce noi avem și vrem să dăm... dar asta e un vis ce moare... fiecare are dorințe și plăceri vise și căutări... dar nu avem
..........
aș avea poftă să fac dragoste cu sufletul tău, să ți-l sorb de pe buze cu ultima răsuflare ambalajul tău din carne nu mai are sens l-aș da la ciori să ți-l ciugulească să te
din nou despre primăvară
încep să curgă pâraie de păsări, vin din țările calde... și zboară cascade de fluturi, florile vor primi urmași.... ce-mi place să văd întinsul câmpului cum face dragoste cu cerul, pe
sunt nefericită
sunt nefericită... scriu poezii și la nimeni nu le place... scriu poezii fără rimă... dar au o melodie lină și scriu poezii... curg în valuri... ies de-a valma, se bulucesc spre lumină... nu
