Marschall / Negru Simona

îmi deapăn cumpăna dualității existenței pe acest pământ.... si gândul îmi fuge aiurea după vânt... îmi vine să urlu mortuar... dar las să-mi cânte cioara de pe gard chemarea ei hoinară,

de ziua mea am stat în prag de vis crezând că o să mă suni... ai uitat sau ai fost prea ocupat.. oricum stăteam rezemată de gândul tău... cocoțată pe o așchie de amintire, încercam să-ți

sărutul abisului îl simt și acum și buzele-mi sunt crăpate de arșița dorurilor uitate... de-atâta vreme mă zvârcolesc buimacă și-mi caut identitatea..... defapt mi-am uitat-o într-un colț de

mă opresc pe marginea gândului ce mă duce la tine și SIMT cum mă încolăcești cu dorința ta.... așezată în poala sufletului tău văd cum îmi întinzi iubirea cu multă duioșie ne

ai un gust de prăjitură nereușită un pic amară și fără zahăr.... ți se potrivește, nu mi-ar place să fi dulce... ca și mierea... până la urmă e grețoasă ca toată viața noastră, mă doare când

mă obsedează vremea asta gri e atâta bacovia în stropii de ploaie în cerul întunecat de la prânz și-n lipsa soarelui, că-mi vine să nu mai mă scol din pat... îmi vine să mă topesc în

mă întreb ce coordonate avem când ne căutăm răzleți, prin viață.... mă întreb de câte ori dau de tine în intunericul ce s-a lăsat între noi... bâjbâim de-odată, nu ne mai găsim ne împiedicăm în

peste întinsul îngreunat de vise al stepei sufletului meu, se plimbă, pribeag de dor, iapa tăcerii, încetișor pășește și ciugulește urmele pașilor tăi... lăsați de cu seară în fața mea, pe

mă mișc încet și nesigur și pașii se împuținează... mă opresc în mijlocul vieții...ce zi frumoasă să mori.... nu mai știu când am încetat să mai visez.... poate a fost chiar mâine, sau

ascult toaca păsării ce crede așa de simplu, că lumea e a ei... și mă uit cum soarele își înfige ghearele aurii în pământ... florile amețesc de bucuria reânvierii și-și pun petale de

îmi beau cafeaua fierbinte și neagră ca noaptea fără stele e amară și tare... aburul ei îmi gâdilă nările dilatate de plăcere... e un tabiet cafeaua asta ca orice mișcare în lumea noastră

iubesc amprenta mea în tine îmi place să-mi privesc nasul pe chipul tău și să văd ce zglobiu pășesc picioarele mele atunci când fugi... mâinile tale stau rezemate de umerii mei și nu mai știu

îmi țin ochii abia deschiși mușchii tremură de oboseală... te aud cu o secundă mai încet decât te miști și decât te pot vedea... privirea ta mă arde... mă doare mișcarea pleoapelor tale atât

să continui acest jurnal în versuri... e tot ce mi-a rămas ce-mi face plăcere, până când sufletul se pierde în labirintul gândirii nebune.... ce se întâmplă după aia, nu mai are

întodeauna mi-a plăcut să cred în frumusețea interioară, în ceea ce noi avem și vrem să dăm... dar asta e un vis ce moare... fiecare are dorințe și plăceri vise și căutări... dar nu avem

încep să curgă pâraie de păsări, vin din țările calde... și zboară cascade de fluturi, florile vor primi urmași.... ce-mi place să văd întinsul câmpului cum face dragoste cu cerul, pe

sunt nefericită... scriu poezii și la nimeni nu le place... scriu poezii fără rimă... dar au o melodie lină și scriu poezii... curg în valuri... ies de-a valma, se bulucesc spre lumină... nu