Marschall / Negru Simona

de ziua mea am stat în prag de vis crezând că o să mă suni... ai uitat sau ai fost prea ocupat.. oricum stăteam rezemată de gândul tău... cocoțată pe o așchie de amintire, încercam să-ți

am fost deunăzi pe străzile amintirilor mele... cele grele, de neuitat și am aflat că minciuna, ciuda și frica, stau tot ca în trecut la pândă pentru un împrumut de glorie, fără nici un

sunt nefericită... scriu poezii și la nimeni nu le place... scriu poezii fără rimă... dar au o melodie lină și scriu poezii... curg în valuri... ies de-a valma, se bulucesc spre lumină... nu

încet pământul se dezgheță... așa ar trebui să fie, dar anul ăsta a uitat să fie iarnă... primăvara are deja totul pregătit, și zambilele și ghioceii, brândușe, viorele, toporași și alte

ai un gust de prăjitură nereușită un pic amară și fără zahăr.... ți se potrivește, nu mi-ar place să fi dulce... ca și mierea... până la urmă e grețoasă ca toată viața noastră, mă doare când

mă mișc încet și nesigur și pașii se împuținează... mă opresc în mijlocul vieții...ce zi frumoasă să mori.... nu mai știu când am încetat să mai visez.... poate a fost chiar mâine, sau

mă întreb cât de tare trebuie să te doară conștiința să vrei să treci în tărâmul nevăzut, necunoscut al stării de apoi... mă întreb cât de încet trebuie să mergi să atingi

aseară când m-am dus, fata de la gară acasă s-o aduc, m-am înpotmolit de luna, nebuna... m-a orbit... am crezut că e un bec uiat de cineva pe-afară... aseară când m-am dus, privind luna

îmi face bine că nu te dai bătut, trecut, prezent, ori viitor, sunt noțiuni abstracte create în dimensiunea noastră... oricum de când am aflat de spațiul Riemann, am avortat orice tendință de

mă întreb ce coordonate avem când ne căutăm răzleți, prin viață.... mă întreb de câte ori dau de tine în intunericul ce s-a lăsat între noi... bâjbâim de-odată, nu ne mai găsim ne împiedicăm în

să continui acest jurnal în versuri... e tot ce mi-a rămas ce-mi face plăcere, până când sufletul se pierde în labirintul gândirii nebune.... ce se întâmplă după aia, nu mai are

la marginea necuprinsului e o pajiște cu gânduri... poate să fie și o umbră a lor... dar sunt acolo și mă dor... sunt gânduri culese de peste tot, uitate cândva de un poet rătăcit ca mine la

ce ai dori mai mult să știi? melodii? sau poate stări cu păreri ori cărări prin poieni de nicăieri apărute? uite așa, pocnești din deget și începe să se aplece o idee ca o goangă cu

azi mă simt ușoară ca un fulg... nu știu de ce starea persistă, n-am luat nimic interzis și nici nu mi-au pus alții ceva în băutură... dar capul meu nu mai are consistență, tot vrea să sară de

îmi deapăn cumpăna dualității existenței pe acest pământ.... si gândul îmi fuge aiurea după vânt... îmi vine să urlu mortuar... dar las să-mi cânte cioara de pe gard chemarea ei hoinară,

ascult toaca păsării ce crede așa de simplu, că lumea e a ei... și mă uit cum soarele își înfige ghearele aurii în pământ... florile amețesc de bucuria reânvierii și-și pun petale de

încep să curgă pâraie de păsări, vin din țările calde... și zboară cascade de fluturi, florile vor primi urmași.... ce-mi place să văd întinsul câmpului cum face dragoste cu cerul, pe

îmi beau cafeaua fierbinte și neagră ca noaptea fără stele e amară și tare... aburul ei îmi gâdilă nările dilatate de plăcere... e un tabiet cafeaua asta ca orice mișcare în lumea noastră

mă așez la marginea gândului, în poiana sufletului, să adulmec mirosul de tine... e penetrant, e pretutindeni... mă învăluie ca o boare, iluzia asta sub soare... începe să plouă cu

aș vrea ca timpul să stea, să doarmă, chiar să moară... nu mai vreau să ascult cum mă macină, mă ucide, mă doboară... aș vrea ca timpul să moară fărâmițat și înnecat de uitare... mă