marius nițov

E toamna, suficient să spui o dată, \"anotimpurile\" ai scris de două ori, chiar de trei dacă mai adaug anotimp din partea de mijloc. Nu e nevoie de atâtea repetări să dai o imagine din suflet. Și aici \"E toamna
În toate anotimpurile ei!\" cum să înțeleg? Merită o revenire pe text și poți să începi de aici \"Culorile
Din una-n alta
Sfârșesc frunzele,
Și nasc fiecare\" Inspirație să ai!

Mădălina, chiar am citit mai multe pagini de Ionesco și recitesc Rinocerii, sunt aici :BERENGER: Nu sînt deloc de acord cu ce spui. JEAN (răsuflînd cu zgomot): Eu vreau să respir. BERENGER: Bine, dar gîndește-te: nu-ți dai seama că noi avem o
filosofie de viață pe care animalele astea n-o au, un sistem cu
totul aparte de valori? Un sistem construit de omenire de-a
lungul unor veacuri întregi!...
JEAN (din baie): Trebuie dărîmat, așa va fi mult mai bine. BIIRENGER: NU, zău, eu cred că glumești. Nu te pot lua în serios,
tu faci poezie...

Bun, atunci e interzis anul Ionesco, doar e o manifestare-comemorare, n-avem voie în biblioteci, instituții de cultură să discutăm despre personalitatea și opera lui?! Păi, ne strângem la o cafea, găsim o terasă, lângă Operă e chiar fain, și tăifăsuim despre Ionesco să nu deranjăm pe cineva. Cum funcționează interdicția? O scenă din teatrul absurdului, doar Ionesco a înțeles destul de bine anormalitatea lumii, să închei într-un fel tot așa: \"ca să descoperim ceea ce oricum gândim profund, e nevoie de mult timp, destul ca să uităm ce aveam de spus și să admitem că ăsta era lucrul cel mai important.\"

Mădălina, am să dau un răspuns la început lui Adrian Iscru, nu are cum să interzică așa ceva, mă refer la manifestare-comemorare, doar Ionesco aparține și publicului român sau mai ales, nu știu de unde s-a auzit o asemenea aiureală! Referitor la cartea prezentată de tine, îmi place Ionesco, imaginea lui apare chiar așa cum era, sincer prin negarea subtilă, în stare să facă din dialog un mic joc de scenă în care, în felul lui, să sporească neînțelesurile conform \"încăpățânării\" de a afirma că nimic nu înțelege din lume. E remarcabilă detașarea de totalitarism, o particularitate ruptă din contextul perioadei în concepția sa, poate chiar să-i determine reacția: \"nimic nu are sens, adică nu pentru mine\". Eseul are toate condimentele de a deschide pofta de lectură.

Mihaela, am să încep cu sfârșitul, un semn că de aici e un nou început: \"tu știi de câtă credință e nevoie
să te rogi
neașteptând nimic în schimb?\" aici ai cuprins toată credința și mă cutremur în fața chipului tatălui tău. Dragostea lui de perfecțiunea creației divine ți-a dăruit-o, nu e un lucru la îndemână să pictezi cu asemenea har și să pui culorile în versuri. E o poezie din suflet, în care se cuprinde drama lumii rătăcitoare la periferia grației, îndurării Celui milostiv. Îți mărturisesc că asemenea credință deschide porțile luminii sfinte! Și eu m-am vindecat prin credință și știu că spui un adevăr ce nu poate fi contestat. Dar, credința mea are ceva din lumina de care ți-am vorbit, poate de asta am simțit nevoia să comentez aici.

Să nu se înțeleagă eronat afirmația cu trecerea timpului, schimbările în România necesită durate lungi, în primul rând că evenimentele prin care s-a renunțat la partidul unic n-au fost precedate de o revoluție în mentalitate decât izolat în Valea Jiului, Brașov, însă n-a existat solidaritatea. Culmea, am așteptat de la ocupantul sovietic și inițiativa glasnostului, perestroika! Cei care ne-au umilit s-au milostivit de paralizia noastră. Și în Timișoara, în momentul declanșării revoluției era parcă ceva care venea din altă parte. Nu știu cât de iubit e Tokes din pricină că e maghiar, dar zău că ar merita o statuie în toate orașele revoluționare de la noi. Românii se urnesc greu, există prea multă frică, trădare, lașitate înrădăcinată în sufletul acestui neam. Numai să te gândești că după ce am fost conduși 24 de ani de un cizmar, n-am fost în stare să alegem pe cineva care să nu fi făcut parte din vechea nomenclatură sau structură de conducere. Ce să facem noi, sunt încă tânăr, dacă suntem puși în situația de a avea șefi din vechea ordine comunistă? O mișcare de extremă dreapta? Ne-ar sări în cap UE. Participarea pe liste electorale fără potențial financiar, o pierdere de vreme. Așa că n-avem decât să-l privim pe Gigi și pe Elena cum se străduiesc să citească corect în Parlamentul European! Cine putea să-i înlocuiască pe fata lui tata și pe geniul din Pipera? Cine poate să schimbe o clasă politică atât de bine înrădăcinată la putere d.p.d.v. financiar într-o țară în care majoritatea populației e troglodită? Politica e un banc pe aceste meleaguri, în niciun caz ceva responsabil! Ce partid își urmează doctrina sau respectă promisiunile de campanie? Doar timpul, din nefericire, rezolvă așteptările!

În aceste rânduri e concentrat mesajul textului:\"De aproape două decenii, pe coridoarele puterii se perindă aceleași fețe. Acești neo-comuniști cred că trebuie să treacă pe lumea ailaltă direct din guvern, din justiție, din poliție și alte structuri ale puterii. Ei nu cedează nici un centimetru din teritoriul pe care l-au cucerit cu atâta „sudoare”, nici un scaun pentru noii veniți, nici o concesie pentru pauperi\" Și în țara asta frumoasă, păcat că e locuită, nu-i capitalism, nici democrație, doar o mimare ca să dea bine în ochii bătrânei Europe. A văzut multe sărmana, însă teatrul absurdului cu specific românesc a dat-o gata. Eugen Ionescu mai scria multe, dacă ar fi trăit acum. Tinerii n-au decât o șansă, să aștepte binecuvântarea timpului. V-ați imaginat ce ar fi fost lumea asta fără moarte, trecere? Un iad! Dar Dumnezeu a fost milostiv și a mai făcut un nivel peste relicve,oase. Amin.

Secvențial ai evidențiat substanța trăirilor, da cu simbolistica proprie și atât de cuceritoare pe care o găsesc atât de bine așezată în aceste versuri ce îmi dau impresia mântuirii prin scris: \"sau când îți trece o pasăre
peste mână
țâșnind dintre oase

magicianul îmi spune că dumnezeu l-a îngăduit
și l-a ales\" Finalul întregește mesajul:\"azi am făcut un semn pe pământ
pe aici nu va mai trece nicio copilărie\"... din moment ce copilăria o duci cu tine ca un semn al biruinței prin toate întâmplările.

De aici plec: \"dar lemnul ăsta la care privesc
nu vibrează\" și spun că atunci când iubești totul vibrează, prinde viață, se schimbă și toamna asta în care citești mai bine prin nervurile și culoarea frunzelor, în toată tonalitatea ei. Încerc un fel de opoziție la ce simți, ești prea resemnată, continui trecerea pe lângă o trăire intensă, îmi dă impresia, trăită de altfel, că zărești iubitul, la el te referi când spui \"dragul meu\", în trenul care pleacă în altă direcție. Și n-are cum să se petreacă ceva visat din moment ce \"ți-aș cânta într-o mie de feluri
dacă n-aș fi doar o vioară fără corzi
ciobită\"... amâni împlinirea visului sau ai o teamă a pasului decisiv și nu faci decât să accepți derularea dureroasă, realitatea în fața căreia, am impresia, capitulezi cu un cântec pe corzile acordate la tristețe:tu treci
pasul îți este uitare
am mâinile legate
de toamna asta
îmi șoptești cu privirea
\"te-aș iubi, dar nu vezi cum mă sting și eu?\"
și atunci...
te las să zbori în seara asta
și mâine seară
mereu

În două părți delimitate printr-o linie punctată, căutarea-întrebarea-frământarea la suprafață și odihna asociată cu contemplarea în pământ, parcă , nu știu dacă asta ai vrut să exprimi, dar m-a dus cu gândul la Eminescu: \"Nu credeam să învăț a muri vreodată!\"

Liviu, păi ce adaos mai consistent ne trebuie decât \"cîteva vorbe
cîteva lacrimi
rîsete\"? Și dacă ele sunt din suflet, sincere, trec peste groapă! Înseamnă că am depășit stadiul de \"omul aparat\". Ei și vechimea noastră este ca a vinului!

După un început în care n-am să găsesc liniștea poetului nici într-o vază cu flori fără aer și apă, aici găsesc o exprimare plină de înțeles, îndrăznesc să zic, cuprinzătoare în ideea textului: \"și totuși trăiesc
cu apă din sângele meu
exportat
printr-un wormhole oranj\"

Mihaela, ai aici un text foarte comentat, vreau să-ți spun că multe din poeziile mele au o tentă religioasă, chiar și în cele de dragoste am asociat figura iubitei cu un fel de imagine serafică, la început m-am desprins greu de exprimarea unui detaliu stufos, de multe cuvinte care aglomerau exprimarea și păcătuiam în inducerea unui mesaj către cititor. În altă ordine, observațiile primite de la cei ce te-au comentat nu sunt răutăcioase, sunt cuvinte pe care nu trebuie să le spui neapărat ca să sugerezi anumite sentimente, vorba lui Nicolae Steinhardt despre opera lui Balzac: nu trebuia să scrie despre Dumnezeu, El era peste tot prin întâmplări și detalii. Așa și cu dragostea, de ajuns să sugerezi prin alte cuvinte ca să înțeleagă cineva la ce te referi. Remarc cultura ta religioasă și dorința unei exprimări alese, care cu puțină atenție poate să ducă la texte mai reușite.

Oana, după ce am citit povestea asta SF cu Cernobella, vreo legătură cu catastrofa de la Cernobâl mi-am zis, poate de acolo sterilitatea și munca pentru procreere, m-am dus să mă uit în oglindă dacă nu sunt în altă lume sau dacă mai sunt întru toate mințile, că tot n-am înțeles ce vrei să spui cu scenele de canibalism, cu părinții care n-au mai avut răbdare să primească un copil și au mâncat prea mult, degetul supt! Nici nu știu dacă trebuia să-l pui la exprimare vulgară, îmi pare mai mult un banc fără sfârșit.

Ei și până la urmă a găsit-o pe ea-aură neprihănită, nu de alta, dar eu mi-am numărat și degetele de la picioare, stau tot cu o aripă-n pământ și una-n cer fără să-mi dea un semn! Răbdător Cezar, băiat simpatic, dacă a făcut trandafiri din bilete poate să dea și peste una romantică și să stea lângă ea \"până ce răsăritul
își odihnește izvorul în vârtecușurile de pe
șira spinării...\" O frumoasă poveste de dragoste cu mult sirop...

erată: tărâmul umbrit al incertitudinilor, am vrut inițial să spun umbrit de incertitudini.

Cezara, prin rostire ne împlinim menirea, așa cum zici rămânem \"metafora definitivă\" care îmbogățește tărâmul umbrit de incertitudinilor. Îți doresc să ai această rostire curată, plină de înțelepciune prin toate încercările și schimbările decorului până în lumină! O zi însorită peste numele tău!

Am vrut de ieri să însemn trecerea pe aici, e o îmbinare reușită, arta de a învălui frumusețea coloristică a toamnei în muzică și sufletul tău! Nu știu de ce am impresia că paradisul s-a ascuns în adâncul nostru, ne stă în putere să schimbăm imaginea trecerii, să-i dăm prin artă mângăierea eternității. Cred că toamna se exprimă la fel de bine în pictură și poezie.

Mihaela, ai surprins schimbarea nuanțelor dintre cele două lumi, anotimpuri, un fel de punte între pictură și poezie. Melancolia domină de la primul la ultimul vers, atinge un punct maxim aici, multă sensibilitate : \"lacul se unduia printre frunze
roșiatic ca primul sărut\" și închei într-o aură schimbarea asta de tonalitate și culoare \"o frunză îngălbenită se odihnea
în cercuri de lumină.\" O poezie bună de vizualizat.

Cezara, asta e chiar întrebarea Lui: \"dumnezeu are chef de taină
mă întreabă
câte biserici mai stau deschise în inimă?\" Acolo e locul adevărat al bisericii! Nu întâmplător se spune despre poezie că face parte din dialogul nostru cu Sursa inepuizabilă de frumusețe, tandrețe ce sălășluiește în afara lumii căzute în propria neputință, dar și în noi, dacă ne-am vedea mai bine lumina din adânc! Tu ai darul de a lăsa în versuri aparent simple înțelesuri izbăvitoare, mi-au dat buna dispoziție și cheful de taină!