tot mai pronunțate sunt oasele feței, asperități care nu pot copia
trucurile celor care atât de bine mimează în veșnic nepăsători
care nu au ceva de pierdut, etern-fericiții momentului
m-am întins lângă trupul tău de lumânare
lângă trupul tău lung, de săgeată, de ciot de salcâm
care nu a mai apucat să se întristeze
e bine, mi-am zis, uite cum vorbesc cu un hoit
pe nevăzute, pe
să nu regreți, aici totul e cum nu se poate de bine
plouă târziu și m-am lepădat, nu auzi nici țipenie, cocoșii sunt pietrificați
și tot ce curge e amintirea lor că puteau vesti răsăritul
a fost
DJ 402 leagă satul Curcani, din județul Călărași, de E85, în dreptul localității Lilieci, asta după ce traversează satele Luica, Valea Stânii, Nana, Solacolu, Alexandru Ioan Cuza, Fundulea,
De departe, cum urci în Bărăgan, pe DJ 402, Măriuța pare un sat fără câini. Numărul caselor pustiite e din ce în ce mai mare, numai cimitirul, aflat într-o vale, spre răsărit, în spatele bisericii, e
rosturile lumii sunt cu totul altele
adânci, necuprinse
fericiți sunt cei care nu pot înțelege
nu pot transmite, nu pot îmbrățișa
un nu care să te poată defini
ce repede uiți, cât de
te-am sărutat cu toate săruturile tuturor celorlalți bărbați din viața ta
cu toate mângâierile lor te-am atins, la fel de încet, cu toate fiorurile dăruite de ei
te-am așteptat, la fel de intens
felul în care degetele tale ating tastele,
le pipăi, simți care sunt cele care pot respira,
te pot învălui într-un fel de ceață extrem
de adâncă, o moarte care te ține captiv,
tot aștepți să le
Nu ți-a cerut decât să-i cumperi piersici, urâtule, asta vreau de la tine, ce zici, îmi poți cumpăra? Iar tu ți-ai spus că-i vei aduce livezi întregi, orașe întregi, nopți și lumini toate explodând
Pe o vreme câinoasă, anormală pentru jumătatea lunii noiembrie, a fost îngropată familia Popescu, tată, mamă și fiică, în cimitirul Sfântul Lazăr, din Călărași. Frigul s-a așternut peste oraș și o
taie ce zi vrei tu din ceea ce nu ne-a mai rămas
și ia-o cu tine, sub forma unei amintiri care nu mai poate fi redată
cum coboară asfințitul ca și când e o iubită
care tot vrea să rămână în timp
Te gândești că totdeauna bărbații iubesc mult mai profund decât femeile, iubesc până la crimă, iubesc până la urlet, numai că, de cele mai multe ori, nu știu să-și exprime complexitatea sentimentelor
ea era un fel de mâhnire, vie
și atât de frumoasă, un fel de centură subțire de asteroizi
a unei planete pe care o vom descoperi tare cândva,
o, cât ne vom extazia, cum vom privi extatici la
cum oamenii devin născociri
despre ceea ce nu vor fi vreodată
nici aer, nici lumină, nici cruce pe care,
la nesfârșit, să urci,
să te simți extrem de util
tuturor celorlalți
dumnezeule
Sultană, am adus muezini, i-am cazat sub măslini, prin nisipuri, să mă anunțe, la fiecare ceas dintre rugăciuni, că timp e berechet să-mi fie dor de tine, de parfumul și de tot aerul pe care-l
Nelu Cartof, cum este știut în satul Ștefan Vodă, are inima frântă. De câteva săptămâni, nu se mai oprește din oftat: din 7 august, femeia, Anca Alexandra Bălan, și-a luat lumea-n cap și-a plecat
până la tine, cerul avea pereți,
avea striuri, tăișuri care puteau secționa, lungi fâșii,
clipe și clipe, zile și zile,
ani după ani,
avea urlete și atât de încet plângea că nu era nimeni să îl
trece apa aceasta, mi-a spus,
ia-mă în brațe și mergi fără teamă,
nehotărâtule, cum sunt mugurii, în martie,
când ba explodează, ba devin mistici și înalță rugi
către dumnezeul soarelui,
către
Procesiune cu armăsarul, printre morminte, în căutare de strigoi
S-a întâmplat chiar în ziua de luni, 6 august, în satul Sohatu, județul Călărași, când creștinii ortodocși au sărbătorit Schimbarea
nu am știut
nici să te aștept, nici să te chem, dulce nebunie,
un fel de oarbă dragoste care ți se lipește, în straturi subțiri,
printre degete, pe sub piele, în oase și cartilagii,
un fel de
drumuri, drumuri, drumuri,
fără capăt, fără aer, o indiferență copleșitoare în jur,
o căldură la fel de copleșitoare cum numai însingurarea o poate suporta,
aceiași oameni, la fel de înstrăinați,
vino,
atât de tandru vor înflori salcâmii a doua oară,
numai astfel știu ei, adormiții,
să îți spună cât dor le e de tine
e un aer puțin,
cât să ajungă pentru câteva respirări
amintește-ți, dragostea miroase a salcâmi părăsiți de păsări,
câtă rumoare îi străbate, câtă frică și câtă sfântă și mare
deșertăciune a deșertăciunilor ascund pe interior,
câtă sfântă și mare
fantomatice trenuri,
fantomatice linii, pe sub pământ, prin aerul vibrând
și dilatându-se precum supernovele, câtă explozie, câtă neliniște, câtă hăituire și tot atâta însingurare în