marin badea

tot mai pronunțate sunt oasele feței, asperități care nu pot copia trucurile celor care atât de bine mimează în veșnic nepăsători care nu au ceva de pierdut, etern-fericiții momentului

m-am întins lângă trupul tău de lumânare lângă trupul tău lung, de săgeată, de ciot de salcâm care nu a mai apucat să se întristeze e bine, mi-am zis, uite cum vorbesc cu un hoit pe nevăzute, pe

DJ 402 leagă satul Curcani, din județul Călărași, de E85, în dreptul localității Lilieci, asta după ce traversează satele Luica, Valea Stânii, Nana, Solacolu, Alexandru Ioan Cuza, Fundulea,

De departe, cum urci în Bărăgan, pe DJ 402, Măriuța pare un sat fără câini. Numărul caselor pustiite e din ce în ce mai mare, numai cimitirul, aflat într-o vale, spre răsărit, în spatele bisericii, e

rosturile lumii sunt cu totul altele adânci, necuprinse fericiți sunt cei care nu pot înțelege nu pot transmite, nu pot îmbrățișa un nu care să te poată defini ce repede uiți, cât de

te-am sărutat cu toate săruturile tuturor celorlalți bărbați din viața ta cu toate mângâierile lor te-am atins, la fel de încet, cu toate fiorurile dăruite de ei te-am așteptat, la fel de intens

felul în care degetele tale ating tastele, le pipăi, simți care sunt cele care pot respira, te pot învălui într-un fel de ceață extrem de adâncă, o moarte care te ține captiv, tot aștepți să le

Pe o vreme câinoasă, anormală pentru jumătatea lunii noiembrie, a fost îngropată familia Popescu, tată, mamă și fiică, în cimitirul Sfântul Lazăr, din Călărași. Frigul s-a așternut peste oraș și o

taie ce zi vrei tu din ceea ce nu ne-a mai rămas și ia-o cu tine, sub forma unei amintiri care nu mai poate fi redată cum coboară asfințitul ca și când e o iubită care tot vrea să rămână în timp

Te gândești că totdeauna bărbații iubesc mult mai profund decât femeile, iubesc până la crimă, iubesc până la urlet, numai că, de cele mai multe ori, nu știu să-și exprime complexitatea sentimentelor

ea era un fel de mâhnire, vie și atât de frumoasă, un fel de centură subțire de asteroizi a unei planete pe care o vom descoperi tare cândva, o, cât ne vom extazia, cum vom privi extatici la

Sultană, am adus muezini, i-am cazat sub măslini, prin nisipuri, să mă anunțe, la fiecare ceas dintre rugăciuni, că timp e berechet să-mi fie dor de tine, de parfumul și de tot aerul pe care-l

Nelu Cartof, cum este știut în satul Ștefan Vodă, are inima frântă. De câteva săptămâni, nu se mai oprește din oftat: din 7 august, femeia, Anca Alexandra Bălan, și-a luat lumea-n cap și-a plecat

până la tine, cerul avea pereți, avea striuri, tăișuri care puteau secționa, lungi fâșii, clipe și clipe, zile și zile, ani după ani, avea urlete și atât de încet plângea că nu era nimeni să îl

trece apa aceasta, mi-a spus, ia-mă în brațe și mergi fără teamă, nehotărâtule, cum sunt mugurii, în martie, când ba explodează, ba devin mistici și înalță rugi către dumnezeul soarelui, către

Procesiune cu armăsarul, printre morminte, în căutare de strigoi S-a întâmplat chiar în ziua de luni, 6 august, în satul Sohatu, județul Călărași, când creștinii ortodocși au sărbătorit Schimbarea

drumuri, drumuri, drumuri, fără capăt, fără aer, o indiferență copleșitoare în jur, o căldură la fel de copleșitoare cum numai însingurarea o poate suporta, aceiași oameni, la fel de înstrăinați,

vino, atât de tandru vor înflori salcâmii a doua oară, numai astfel știu ei, adormiții, să îți spună cât dor le e de tine e un aer puțin, cât să ajungă pentru câteva respirări

amintește-ți, dragostea miroase a salcâmi părăsiți de păsări, câtă rumoare îi străbate, câtă frică și câtă sfântă și mare deșertăciune a deșertăciunilor ascund pe interior, câtă sfântă și mare

fantomatice trenuri, fantomatice linii, pe sub pământ, prin aerul vibrând și dilatându-se precum supernovele, câtă explozie, câtă neliniște, câtă hăituire și tot atâta însingurare în