marin badea

știți voi, frenetici căutători de fericire, de corpuri incandescente, stele incendiind planete nedescoperite, de făclii, de lucarne tăiate la baza gâtului, semnul elocvent al sinucigașului aflat

e cel care învață păsările să vorbească, răbdarea lui e linia electrică a destinului care nu mai are ce să-ți ofere, nici o șansă de a mai cerne lumina prin gene, cum fac fetele tinere, care

vom îngropa morții în păduri fără maluri, în lemnul lor moale, în această hârtie atât de gingașă care ne acoperă pleoapele, în verdele plin de sarea acelor ore în care-ți tot căutai o altă

Pe ambele părți, ale tuturor încăperilor ce alcătuiau acel întreg de formă dreptunghiulară, pereții erau văruiți într-un galben calcaros, măcinat de vreme, de mucegai, de plictis și depresii, nu

ne iubim cântând din trompetă, ta-ta-ra-ta-ta, ne vindecăm, facem schimb de solzi, de temeri, ne dăm unul-altuia timp, o secundă pentru tine, o altă eternitate pentru amândoi, lua-ne-ar

te gândești că viața ta e un șir lung de întâmplări agasante, nu mai crezi în nimic, cei care mor nu se vor întoarce, puțin mai târziu, în păsări, asta-ți spuneai, e forma prin care oamenii

drumul e un câine care se gudură sub tălpile celui care pleacă e limba unui șarpe, atunci când se bifurcă e un peștișor de aur gata să-ți îndeplinească trei dorințe, dacă-l eliberezi sub

cumva ne vom întoarce sub forma unui praf care acoperă grădinile cu glicine sub forma unor umbre care vor fi atât de îngăduitoare, ne vor înțelege spaimele o, dar câtă alinare vom găsi în

cauți sensuri în fumul care stă suspendat de tavan, în formele lui aproape neverosimile, îți spui: uite un înger care a învățat să tacă, să nu mai creadă în minuni, ce înger mâhnit! uite o

ca și cum nici nu a fost, asta spui, ne scunfundăm încet într-un fel de nor, într-un fel de apă, trebuie să existe ceva care să ne sufoce, fiecare visăm separat picură cu metal peste umbrele

Cei neiubiți ajung la orfelinat, așa spune mama. Iar orfelinatul ăsta e un fel de casă mai mare, în care fetițele sunt închise, noaptea, în dulap. Cum ar veni, sunt mereu pedepsite. Sunt puse să

te uiți în gol și golul se uită în tine la fel de străin, nu-ți dai seama cine e mai întunecat, cine are mai multe de-ascuns, cui îi este frică mai tare, care dintre voi știe să tacă mai

cu o lehamite pe care nu ți-o mai explici la ce bun treci prin tine și dincolo de ceea ce nu ești o mână de gânduri traversând bulevarde și streșini imaginare într-un echilibru precar ca și

femeia care ucide prunci din inimă să o arunci raționalizezi târziu, întâi numeri plopii și nu te miri că sunt întotdeauna impari, îți numeri pașii, dar, iată, tot nu te miri că pot încăpea

te lepezi de ură, năpârlești, nu mai încapi în ea, uite, sufletul tău se dilată, e un mort proaspăt, zemos, imponderabil, întunericul e un tunel care crește în fiecare atât de încet, cu el

și spune-mi tu ce fel de noapte vrei să traversăm împreună, ce fel de moarte, cât de calmă, cât de lipsită de sens, să ne scufundăm în ceea ce ne acceptă, să se mai vadă doar semnele lăsate

iubito acestei primăveri i-a fost tare dor de tine te-a așteptat să-i luminezi grădinile cum numai tu poți fi atât de minunată minunea mea care atât de încet te înfiripi un cântecel pe care îl

eu tac, tu taci, tăcerea dintre noi are gratii și solzi, dincolo ne așteaptă ziua ca un călău, vom pendula între o oră și alta, suntem o limbă de clopot, un nor prins între două furtuni, vom

ai cerut ispășirea și ai aflat-o, în cele din urmă numai tu mă auzi: frunzele care cad în interiorul copacilor se vor întoarce, cândva, sub formă de lampioane de luminat sufletul pe