Poezie
oblique
1 min lectură·
Mediu
ai cerut ispășirea și ai aflat-o,
în cele din urmă
numai tu mă auzi:
frunzele care cad în interiorul copacilor
se vor întoarce, cândva,
sub formă de lampioane de luminat sufletul
pe strada ta,
iată, nu există răgaz, nu există visare,
doar îngeri care se simt vinovați,
îi știu după forma cuielor
care-i țin suspendați în aerul gros
uite, pot expectora păsări aliniate-n v,
le pot cuprinde-n batistă,
(pata de sânge se ghicește ca un semn de rămas-bun:
goodbye, my love,
goodbye...),
pot cerne lumina de întuneric,
pot separa orele care vin tot mai oblice,
mai spășite,
de cele în care nu ești
nu e toamnă care să ne copleșească,
doar o melancolie în care ne prăbușim
singuri, rigizi și mâhniți
moartea ne străbate
până la capăt
022.761
0
“Când îngerii se simt vinovați”, omul a fost părăsit de “visare”, de zbor, iar sufletul hibernează.