Poezie
bpoc
2 min lectură·
Mediu
te gândești că viața ta e un șir lung de întâmplări agasante,
nu mai crezi în nimic, cei care mor
nu se vor întoarce, puțin mai târziu,
în păsări,
asta-ți spuneai, e forma prin care oamenii capătă aripi
și se transformă în îngeri
și tragi linie, în sfârșit: nu am fost fericit,
e singura certitudine dintr-un lung șir de incertitudini care te-au marcat,
ți s-au pus borne, ești pe un drum pe care au mai trecut și alții și s-au rătăcit și ei, până la urmă,
cu toate reperele puse din loc în loc, adică atunci când destinul îți joacă vreo farsă,
ai fost însemnat cu un fier înroșit, ai un nu direct pe frunte,
îl ai deasupra capului, e aura prin care respingi tot ceea ce te ispitește,
tot ceea ce te face viu și atât de efervescent,
un nu cât se poate de mare, de vorace, de asurzitor,
în deplină armonie cu strigătul tău pe care dumnezeu nu are urechi să-l audă,
nu mai vrea, nu mai poate,
e obosit de atâtea rugi care rămân neîmplinite,
i s-a sfârșit răbdarea
și, în fond, cât poate să te mai suporte,
gunoiule,
trebuie să te pedepsească și el într-un fel,
nu timpul e fluid,
nu trecerea ta prin uși care rămân permanent închise,
nu credința că ți se va întâmpla, într-o dată la fel de incertă ca ziua sfârșitului lumii,
ceva nemaivăzut,
orbitor,
care să te electrizeze,
nu căderea lentă a anotimpurilor pe care memoria nu le mai poate reține,
leziunile tale sunt ireversibile,
ți s-a necrozat sufletul,
mâhnirea pe care o porți pe dedesubt
poate fi văzută cu ajutorul substanțelor de contrast
administrate direct în vena cavă superioară în plină obstrucție,
te vei trezi, dimineața, imediat după coșmarul din zori,
când visezi că te sufoci lent, tot mai lent
și nu e nimeni să-ți dea din aerul lui,
încerci să respiri și respirația ta e o cobră regală pregătită să muște,
nu sufletul e cel care poate fi văzut ci cât ești de claustrofob când ți se caută lehamitea sub stern, cu un aparat cu rezonanță magnetică,
ai văzut cum se reflectă lumina într-un suflet opac,
cum dragostea se confundă cu un virus rezistent la antibiotice,
te vezi într-un câmp de lavandă,
asta visezi, câmpuri albastre
și o moarte
care nu prevestește nimic ieșit din comun
043.891
0
aerul care nu mai poate fi respirat circulă între zbor și sufocare, trupul este doar un drum între viață și moarte.
simptomele bolii sunt descrise prin stări și imagini inedite, de la comun la electrizant și invers.
negativismul cu care insiști pe tema unei respirații deficitare în propria viață marchează sensul unui poem grav, foarte reușit!
întregul poem, este, de altfel, o respirație de suferind!