marin badea

Mă întristează textul tău.
Câmpia, iată, e un tărâm mirific.
Lanuri, pâine, maci etc.
Așa e, câmpia înseamnă cai. Dar înseamnă și urină de cai.
Înseamnă maci. Dar și semințe de maci, că altfel nu ar avea sperietorile cum să viseze.
Înseamnă și ciulini, cu mult mai trainici decât macii. Și decât orice galben din pâine.
Și așa e: înseamnă fântâni și cumpene. Dar și ape sălcii.
Etc.
Mirificul câmpiei e dat de modul în care știe să alieneze. Tot.
Ca idee: fructul salcâmului se numește guguștiuc, primăvara, și cioară, iarna. E singurul copac care rodește de două ori pe an.

Statuie ecvestră nu vrei?

(Interesant raționamentul ălora de gen feminin: De regulă, cel care vorbește tot timpul despre 'mneaei, nu posedă).

Interesant "jocul".
Level 42? Adevărul e că și eu am momente în care mă întreb unde voi fi peste 10 ani... Sau dacă.
Aș corecta versul 3, în loc de "opțiuni tot mai multe", din câte știu eu, ele se împuținează...
La mulți ani!

Astfel de exprimări ca în primul vers, din câte am citit la tine în pagină, nu te caracterizează.
Nu vreau să se înțeleagă că am ceva împotriva liricii XXX. Sau că poemul e slab sau mai știu eu cum. Spun doar că nu te caracterizează.
Faci ceva în sensul ăsta?

Poem dens, dar care mai poate fi comprimat.

Versul 3 l-aș fi vrut așa: lebădă, punct, lebădă, (sau lebadă. stop. lebădă. etc., adică telegrafic). După "punct" urmează ".", adică forma grafică, ceea ce pentru cel care nu vede poemul e un impediment din a-l judeca din acest unghi, al formei.

Iar tabletele de imovane sunt prescrise în cazul insomniilor, or eu nu văd de ce sunt amintite în poem câtă vreme versul următor nu vine să susțină, să argumenteze prezența acestora.

Dar sunt și versuri care dau forță poemului: "dormitorul tău de o singură persoană", "călătorii erau nepăsători / (dar) până și ei s-au mirat că noi nu ne mai sărutam la plecare / ai spus că părem niște rude care se despart după crăciun. dar era vară / și nouă ne era frig", "parisul fără tine nici nu există / e (doar) un labirint cu un cer nefiresc de albastru".

"acolo unde un barcagiu beat poate să te ia în toiul nopții de pe malul canalului / să te ducă absolut oriunde"
Acest "absolut oriunde" e extrem de vag, îmi doream un U.P.U., celălalt mal al Styxului, ceva care să dea consistență strofei.

Finalul e extrem de nefericit, "am găsit" apare de 3 ori în primele 14 cuvinte, fără ca verbul să aibă o justificare lirică. "și eu ajung mereu / nu știu unde" nu poate fi o concluzie a unui poem care începe bine, are coloană, dar se înmoaie pur și simplu, la fel, acest "nu știu unde" e imprecis și lasă impresia de lipsă a mijloacelor stilistice.

Las un semn pentru "dormitorul de o singură persoană", un vers care ascunde o întreagă biografie.

Îmi zic: uite un poem interesant, despre cabotinii zilelor noastre, aflați într-un sevraj permanent.
Suntem într-un secol în care, evident, istoria se repetă, în sensul că traiul zilnic poate fi acoperit de rentele viagere, de damele cu succes în afaceri și care-și dau cu rimelul pe frunte, în fața unei râgâieli cu ștaif, de moștenirile fabuloase lăsate de unchiul american, ultimul clișeu fiind exploatat inclusiv de Ionesco. Deci sunt modalități prin care bietele genii gălăgioase pot duce o viață în care se pot dedica exclusiv actului creator. Pentru așa ceva au apărut ele pe lume, pentru așa ceva au văzut ele lumina zilei: să spună celorlalți că ei sunt scriitori, ca nimeni nu mai e ca ei, asta fiind o fază clasică de delirium tremens.
Ãștia nu-și mai asumă rolul de om.
Deși sunt rupți în coate, în fund, iar dacă și butoaiele cu zeamă de varză ar fi avut etichete, s-ar fi chemat că ar fi citit și altceva decât ceea ce scrie pe sticlele de vodkă.
Stea. Aș fi dat... 4 stele, dar nu cred că guralivii care se cred genii își pot permite să achite un asemenea confort.

Știu că avem ce-uri și cum-uri diferite, sunt conștient de asta. Mulțumesc de semn.

E interesantă abordarea ta. Mulțumesc.

Egal, separat, cât mai îndepărtați unul de celălalt, eu cred că așa se manifestă aura asta.

Mă bucură această reușită. Știam că urmează să apară, am aflat absolut întâmplător. Tot ce mă miră e că ai așteptat atâția ani pentru o carte. Orice ai spune, nu-mi poți da nici un argument credibil.

Enea Gela,
mă gândesc că, uneori, poemele se nasc cât ai bate din palme. Și că astea sunt cu adevărat speciale.

Cred că textul este încadrat greșit. Nu știu ce caută la "texte umoristice", eu nu râd, doar zâmbesc amar, căci așa este și adevărul văzut prin ochii copiilor.
E un text năstrușnic, savuros. Felicitări.

Ar fi fost un poem fabulos, dacă:
1. nu ar fi existat versul 2;
2. s-ar fi insistat pe ideea venirii soldaților și plecare: unde, cum, cum era mama, cum era tata, cum era șatra, cum era cerul, cum era stepa etc. Măcar câteva cuvinte în plus, cât să capete o anumită consistență această rupere.

Așa este doar un poem bun. Tare bun. Dar nu fabulos. Și îmi e tare ciudă!

Poemul e unitar, nu e necesară fragmentarea lui, cu sau fără inserții, un poem bun nu e altceva decât un poem bun. A ghida cititorul, în cazul ăsta nu mi se pare o idee insiprată. Se puteau găsi alte mijloace.

Și-apoi explicația țintirim / cimitir mi se pare o glumiță!

În ceea ce numești 4, trebuie schimbat ceva la versul 2, pentru a scăpa de disonanța "mănâncă carne".

Dar textul este fascinant. Sau rezonez eu gândindu-mă la cum a zburat bunicul, peste Baikal. Imediat mă întreb ce a căutat acolo și ce avea Siberia să-i ofere. Sau să-i ia.

Aștept să-l corectectezi.
Iar semnul meu e pentru cei care cred că orașul e o altă femeie (aș fi pus "vecină")...

Mulțumesc. E un text la care eu țin foarte mult.

Mulțumesc.

Mulțumesc de semn.

Mulțumesc pentru semn.

Mulțumesc de semn.

Tot spun că nu-ți poți programa emoțiile sau intensitatea lor.
Așa se face că unele poeme sunt explozive, iar altele mai puțin reușite. Perfect nu e nici măcar Dumnezeu, are și el o suită întreagă de rateuri. Și vreau să spun prin asta că poemul începe anost, mă plasezi într-o realitate pe care o pot găsi oriunde și pe care, din păcate, oricine o poate exprima aidoma, dar care se salvează prin cele trei versuri de final, cu soarele care se întinde pe cer precum margarina, gros, grețos, de un gălbui vechi, neapetisant (așa e margarina copilăriei mele). A-mi vorbi de Johannis, un efemer om politic, înseamnă, peste ani, o notă explicativă, la subsol. Iar strofa a doua mi se pare extrem de încărcată. Dar nu aceste aspecte sunt relevante. Mă fascinează subtitlul, tipografia interioară, mai mică, mai mare, interiorul e spațiul ăla extrem de intim, pe care nici noi nu-l știm cu adevărat, doar emitem de-acolo semne grafice, unde poți avea un simplu gheștender sau o rotativă de ultimă generație, ultraperformantă, adică laboratorul în care poemele se acumulează, în fapt emoțiile neprogramate prind viață, se cer plecate în lume și vor un destin.

De la a treia strofă, te regăsesc, în sfârșit:
nu există zile bune sau proaste
doar tîmplari care nu au nimerit lemnul crucii
iar ca să iubești oamenii chiar dacă pleacă
e ca și cum ai ventila mecanic
un serafim în comă hepatică

Prin toate astea vreau să spun că, din punctul meu de vedere, e nesemnificativ că eu cred că primele două strofe sunt mai puțin reușite, ci că, așa cum am mai afirmat, îmi place, când și când, să-ți punctez munca.

Și emoțiile astea au ca bază de plecare nu dicționarele de neologisme și modul cu care jonglăm cu ele-ntr-un text, cât experiențele din viața de zi cu zi și felul în care le percepem. Fiecare cum poate sau cât îl duce sufletul.