Mariana Rogoz Stratulat

Pe apa verde, cântătoare, plutea corabia spre vis păzită de o ursitoare să-i fie calea paradis. Un pescăruș o însoțea vestind chemările din zori iar briza mării îi șoptea taina adâncului

Ne soarbe cu tristețe o umbră în lumină, ne cheamă cu tandrețe lumina ei divină, ne cufundăm în nimeni și neștiut trecut, ne-amestecăm în semeni, în umbra ce-am pierdut!

Pe spirală au plecat mii de oameni cu păcat, mii de oameni fără vină c-au pierdut secunda-n tină și în sălcii plângătoare și în gânduri trecătoare tocmai sus în dor de apă unde sufletele

În gara tristă dintre lumi un pasager întârziat își strigă dragii lui străbuni plecați din viață în alt sat. Un impiegat cu luntrea sa se oferi gratis să-l treacă cu dorul-dor și inima în

Eu câine de aș fi pe stradă m-aș gudura timid la lună, o rază m-ar călca pe coadă iar balta mi-ar fi soră bună. Un om, un trecător milos mergând în grabă către noapte mi-ar dărui un os

În noapte se deschide cerul să ne dezvăluie misterul iubirilor pierdute-n zori în ascunziș de reci culori. Și-ncet coboară cu fiori învăluite-n dalbe flori crăiese mândre, minunate: sunt

Clipele se-mping nebune în ce pot și nu pot spune despre-un ciob de fericire ce-i o simplă născocire. Clipele ne trec agale peste zilele banale, peste doruri, peste gând viața noastră

Îmi ninge noapte pe cuvânt, îmi plouă stele într-un cânt, îmi este chin în dimineață iar lacrima mă strigă-n ceață când rătăcită sunt în dor și-mi caut viața într-un nor. Îmi strig

Subțiratică, cicoarea a-mbrăcat cu-albastru zarea, dând binețe tuturor, odihnind lângă izvor. Dar deodată se opri, cu uimire, când zări macul roșu, zvelt, înalt, poposit pe plaiul

Mi-amintesc, cum într-o vară, mă gândeam, așa,-ntr-o doară, cum ar fi să fie oare eu, ființă, într-o floare?! N-am sfârșit bine de zis trupul strâns mi-a fost cuprins într-o frunză verde,

Te simt venind din întuneric cu flori, cu stele-n cer de vară, mă prinzi în brațe și sfielnic îmi mângâi clipa solitară. Mă-mbii în iarba cu idile, mă lași uitată

E cerul îmbrăcat cu nori, în parc se tânguie copacii de vântul aspru ce în zori și-a scuturat pe gând, bocancii. Turbată se aruncă-n timp o ploaie rece ca de gheață, omoară flori în

În pădurea –ți mută azi m-am rătăcit. Pe-o cărare neștiută timpul m-a găsit. Eram tristă, te-am pierdut într-un depărtat trecut. Umbre moi mă-nvăluie, liniștea se mlădie, cerul e

Sunt pasăre cu suflet călător... Din lumea mea eu trec ușor în lumea ta ce mă-nfioară cu mângâieri seară de seară. Dar toate sunt doar amăgire iar zborul meu fără oprire e-atras de lacrima

Noaptea își lasă vălul de stele peste pădure, peste pământ; un suflet stingher se-agață de ele trăgând cu durere un aspru cuvânt. Fâșii de-ntuneric se-ncurcă în dor strivind nemilos un vis

Mi-s lacrimile poezie, culori de triste amintiri ce-au fost cândva o fantezie în albe nopți de-adânci trăiri. Un verde strop de fericire s-a rătăcit în zori hai-hui sfârșindu-se cu-a lui

La braț cu timpul visăm nemurirea, uitând de toate ne pierdem iubirea. Cu vorba și dorul ne-ntrecem, fugim, atrași de-o himeră și... îmbătrânim. La braț cu timpul ne scurgem prin

Chemarea-ți urmez fascinată de lumea ce tu mi-o oferi; minuni vom trăi laolaltă în albe și sfinte cântări. În visul iubirii să ardă flăcări ascunse în noi, pașii ne poarte îndată în

Pe drum de stele m-am oprit privindu-ți rătăcirea prin vis și dor, nestingherit, pentru-a găsi iubirea. Te văd pe cale așteptând un soare să răsară. Încet, te urmărește-n gînd un murmur

Îmi ești visarea din privire când luna se ascunde-n dor, îți sunt clipa de iubire pierdută seara la izvor. Îmi ești chemarea dimineața când zorii tremură și plâng, îți sunt răcoarea ce dă

Zâmbesc în durere... și vântu-a văzut! M-aruncă-n pustie, mă-nhață tăcut, mă zgâlțâie-n furie, îmi urlă-n spinare, mă sfârtecă rece cu timpul ce trece și vorba ce moare... ...măreț se

Te caut, te strig în cer și în noapte, când seara ți se lasă pe frunte te-alint în vis, în cântare și-n șoapte, cu dorul pur ce vine din munte.