Marian Bamboi

Prin piept mi se plimba un plug otravit; Erup nemiscatele ore trecute. Ma-ntreb daca lumea deja s-a sfarsit Sau bate doar vantul prin inimi pierdute. Se scurge din mine tacerea in

Padure de brazi, padure inalta Cu bolta umbrita de norii de ramuri Tinand cerul sus, ca o mare de hamuri Ce doar in aroma de cetini tresalta. Doar vantul adie usor ca un gand In linistea serii

Democratia noastra-i gata sa decada In haul fara fund care-l sapara Imburgheziti dementi ce vor sa creada Ca ne vom face tara de ocara. Din tot ce au, nimic nu le ajunge Si tot mai vor putere,

- imitatie dupa „Acuarela” de Ion Minulescu – In orasu-n care ninge cu zapezi cat casa noastra orasenii-au ca perdele flori de ger puse-n fereastra. Si-n orasu-n care ploua cu zapezi cat casa

Stefane, Stefane, Stefan cel Mare, Parinte de suflet si neam romanesc, Ti-aducem prin veacuri adanca-nchinare Din tara Moldovei, pamant stramosesc. Marire, marire, marire Moldovei In lupte

Arata-mi lumina si calea cea dreapta, Sopteste-mi incet si o vorba-nteleapta. Desi nu mai este nimic intre noi Nu vreau sa sfarsim improscand cu noroi. As vrea sa-ntetesti doar o clipa si

S-a mai scurs o lacrima pe obrazul inrosit de palma primita de la viata. I-am privit pe cei ce-si bateau joc de sufletul meu spunandu-mi ca ma iubesc. Stiam ca minteau cu

As veni la tine, doamna, As preface noaptea-n zi. Te-as iubi-n amurg de toamna Si din dragoste-as muri. Deghizat in nor de stele Te-as veghea la infinit. Toate lacrimile mele Le-as ploua la

Ma plimb prin parcul desfrunzit Si-mi trec prin minte zeci de ganduri. Revad si banca grea, din scanduri Pe care-ades m-am odihnit. Trec tinerii in sus si-n jos Si se privesc atat de

Imi amintesc si-acum, frumoasa doamna, De noaptea instelata-n care Invartejiti ca frunzele de toamna Vedeam pacatul - inaltare. Imi amintesc si-acum, frumoasa doamna, Parfumul trupurilor

E liniste-afara si e intuneric Iar ceasul in noapte tarziu e si bland. In mintea mea, ca-n mirajul feeric Se zbat ganduri, rand pe rand. As vrea sa-ti scriu. Dar ce sa-ti scriu? Sa-ti scriu

Pustie viata am mai dus Un sfert de veac si chiar mai bine. Doar vorbele ce nu le-am spus Se-aud strigand ca dupa tine. Eternitatea am sfidat-o Crezandu-ti sincera iubirea. M-am inselat

Cere-mi ce vrei, dar mai ramai o clipa Sa te privesc acum pentru mereu, Sa simt otrava dulce ce-nfiripa Un vis frumos si crud in gandul meu. Nu-ti cer nimic – ti-as cere totul – Ca toata viata

Sarmani copii, imbatraniti de soarta, Cersind la usa marilor imperii, Plangand in pumni, cu inocenta-si poarta Pustia viata-n chinuri si mizerii. Ne amintim de ei in cate-o seara Si le-aruncam

Prin marea ingropata sub un val, Profet in mohorata-mi sihastrie, Te caut in greseli si-n ideal A mea nicicand, al tau pentru vecie. Stapan iti sunt, si sluga, si rapsod, Miros de

Sa scrii niste versuri pe-un pat de spital In noaptea de Paste de-a pururea sfanta Simtind cum in suflet cutite se-mplanta Si-n minte fugind de un gand efemer... Sa plangi pe ascuns, tremurand

Au plecat de-acum cocorii Catre alte zari albastre Si-am ramas numai cu norii Si necazurile noastre. Suntem biciuiti de soarta, Am ajuns saracii lumii. Necajiti batem la poarta, Voi ne

Ploua trist, ploua-a pacat Cu-ndepartate tunete astrale. In noapte ceru-i despicat De fulgerele infernale. Miroase-a umed si a ranced, E umezeala-n suflet si in casa. Aud ca-n

In rotunjimi de clipa naluca-i amintirea Si corifei ma-ntreaba de ce zambesc cu jale. Sa le raspund ca totusi mai dainuie iubirea Ar insemna s-arunc cuvintele-n pumnale. Indepartatul turn, cu

De n-as sti ce-nseamna sa fii singur, Sa cersesti un zambet cand te-neci de plans, De n-as sti cum doare amintirea Omului ce-ai fost - epava ce-ai ajuns, De n-as sti cum inima-ti tresalta Cand