Marian Bamboi

Strigam mereu la fiece clipa Si o rugam plangand: ramai aici! Ce frumoasa-i aceasta aripa! Nu vreau s-o pierd, nu vreau sa o ridici. Dar clipa imi cadenta durerea Trecandu-mi peste ochi Si

Ninge alb si linistit In promotii cristaline; Fulgii ce nu s-au topit Se aseaza lin pe mine. Vin pe rand din albul cer Pe covoare fermecate Cazand lin si efemer Peste geamuri

Bratele mele ridicate ca doua ramuri de cerb statuar se incovoaie sub greutatea cerului ce se napusteste asupra mea bombardandu-ma cu mii de stele. Doar Luna zambeste statornic, nepasatoare

Te-am ascultat si-am incercat sa ascult Universul. Te-am cuprins si-am incercat sa cuprind Infinitul. Te-am inteles si-am incercat sa inteleg Lumea. Te-am iubit si-am incercat sa iubesc

Cere-mi ce vrei, dar mai ramai o clipa Sa te privesc acum pentru mereu, Sa simt otrava dulce ce-nfiripa Un vis frumos si crud in gandul meu. Nu-ti cer nimic – ti-as cere totul – Ca toata viata

Pustie viata am mai dus Un sfert de veac si chiar mai bine. Doar vorbele ce nu le-am spus Se-aud strigand ca dupa tine. Eternitatea am sfidat-o Crezandu-ti sincera iubirea. M-am inselat

E liniste-afara si e intuneric Iar ceasul in noapte tarziu e si bland. In mintea mea, ca-n mirajul feeric Se zbat ganduri, rand pe rand. As vrea sa-ti scriu. Dar ce sa-ti scriu? Sa-ti scriu

S-a dus tot ce-a fost, risipit ca un scrum, Ramas-am doar ceea ce vrut-am sa fiu; Sunt tot ce-am visat, insa fara sa stiu Privesc catre alte-orizonturi acum. Mi-e dor de acel ce fusesem

- imitatie dupa „Acuarela” de Ion Minulescu – In orasu-n care ninge cu zapezi cat casa noastra orasenii-au ca perdele flori de ger puse-n fereastra. Si-n orasu-n care ploua cu zapezi cat casa

Democratia noastra-i gata sa decada In haul fara fund care-l sapara Imburgheziti dementi ce vor sa creada Ca ne vom face tara de ocara. Din tot ce au, nimic nu le ajunge Si tot mai vor putere,

Padure de brazi, padure inalta Cu bolta umbrita de norii de ramuri Tinand cerul sus, ca o mare de hamuri Ce doar in aroma de cetini tresalta. Doar vantul adie usor ca un gand In linistea serii

Sa nu ma-ntrebi, iubito, de ce mi-s ochii tristi si inima-mi dangane ca un clopot de lemn. n-am sa-ti raspund, iubito, ci-ncearca sa-ntelegi: si salciile plang. Sunt prea golit de

As veni la tine, doamna, As preface noaptea-n zi. Te-as iubi-n amurg de toamna Si din dragoste-as muri. Deghizat in nor de stele Te-as veghea la infinit. Toate lacrimile mele Le-as ploua la

Arata-mi lumina si calea cea dreapta, Sopteste-mi incet si o vorba-nteleapta. Desi nu mai este nimic intre noi Nu vreau sa sfarsim improscand cu noroi. As vrea sa-ntetesti doar o clipa si

Stefane, Stefane, Stefan cel Mare, Parinte de suflet si neam romanesc, Ti-aducem prin veacuri adanca-nchinare Din tara Moldovei, pamant stramosesc. Marire, marire, marire Moldovei In lupte

Au plecat de-acum cocorii Catre alte zari albastre Si-am ramas numai cu norii Si necazurile noastre. Suntem biciuiti de soarta, Am ajuns saracii lumii. Necajiti batem la poarta, Voi ne

Nici nu am visat vreodata unde am putea ajunge Dupa ce-am varsat candva, de Craciun, atata sange. Am vrut sa traim mai bine, cine si-a inchipuit Ca noi vom ramane astazi cu stomacul

Geniul Labis a trecut pe firmamentul liricii ca un meteor. A rasarit, s-a inaltat si, cand incepuse sa straluceasca mai frumos, s-a stins. A cazut ca un trasnet stupid. S-a stins steaua, dar

Sa scrii niste versuri pe-un pat de spital In noaptea de Paste de-a pururea sfanta Simtind cum in suflet cutite se-mplanta Si-n minte fugind de un gand efemer... Sa plangi pe ascuns, tremurand

S-a scurs o lacrima pe obrazul inrosit de palma primita de la viata... I-am privit pe cei ce spuneau ca ma iubesc dar de fapt ma minteau cu nerusinare si ma inselau miseleste fara sa le pese de

Prin piept mi se plimba un plug otravit; Erup nemiscatele ore trecute. Ma-ntreb daca lumea deja s-a sfarsit Sau bate doar vantul prin inimi pierdute. Se scurge din mine tacerea in