Maria Prochipiuc

Antoane, cred că ți se trage totul de la faptul că nu ai vrut să ieși nici aici la Iași din contextul statutului ,, didactic,, Cine oare nu și-ar fi dorit că să plouă și pe 28, așa o ploaie de vară cu stropi mari, îi vedem pe toți poeziștii dansând printre stropi, vezi doar tu ai beneficiat de acest lucru. Frumos spui că străzile la două noaptea sunt verzi se pare că si asfaltul renaște verde. Se pare că nu stai prea bine cu nervii, daca te-a deranjat muzica picăturii de la chiuveta defectă din hotel, probabil era un preludiu la ce trebuia să urmeze, toaca, sfinții și tu mai altfel decât ultima dată. Să auzim numai de bine!

Menționez încă de la început că eu am ajuns la urma toată să citesc acest jurnal , m-am găsit printre cei ,,cui mă va citi până atunci,, poemul tău redă poate mai mult stările tale păstrate în amintiriile unei petreceri de o zi și o noapte, chiar dacă căldura a încins și asfaltul se pare că acest lucru nu te-a oprit cu nimic să fii acolo unde era anul dinaintea integrării în UE. Podul va fi tot timpul plin de enigme, acolo se adună amintirile și tot acolo se infiripează sentimente și pentru unii aduceri aminte. Cu toate cele bune spre alte Virtualii - reale

Sorine, cred că ai vrut tu multe să faci dar din cauza umorului excesiv ți-a ieșit până la urmă doar o cronicuță redusă, punctând pe ici pe colo sau mai bine zis prin locurile esențiale…

Ochiul noului venit se pare că observă totul, curios e că am urcat în pod de mai multe ori dar nu am avut curiozitatea să număr scările ( era să zic stelele) chiar dacă de fiecare dată am participat la cenaclu, ce-ai fi avut tu cu ușile încuiate, nu înțeleg ( ai avut și ceva gânduri ascunse se pare).

Da, pai altfel dacă nu erau etichete de unde stiai tu pe cine ai în fată, te-am tot văzut că… fiind miop erai cu ochii aproape de eticheta identificatoare și la un moment parcă ți-au și rămas ochii acolo sau poate doar mipoia?

Ei aici cu aerul conditionat, nu prea ai dreptate, a fost proba prin care trebuia sa trecem cu toți , dar se vede că ție nu ți-a priit și că mai trebuie să slăbești dragule, instalațiile de aer condiționat au menirea de a-i identifica pe cei supraponderali, așă că…

Microfonul, e doar pentru cei care nu prea au mâncat să le poată suplini forțele, dar după cum tu nu prea ai avut nevoie de el mă mir cum de-ai amintit.

Văd că te-a impresionat și Dl. Liviu Apetroaie care, datorită efortului de a se mai îngrășa transpiră doar în fața micofonul, eu cred că mai mult din cauza emoțiilor.

Mă opresc fiindcă s-ar putea să nu-ti convină anumite lucruri si…e mai bine să fiu preventivă, în concluzie cu sau fără căldură poeziștii știu să facă din orice întâlnire o sărbătoare, asta definesc eu din scrisoarea ta către noi, în rest ne vom vedea poate și la toamna, atunci cine știe dacă vine iarna mai devreme s-ar putea … să ne auzim cu bine!

Radu, te-am rugat să verifici pagina de colecție, când am pus ultimul portret nu a răspuns în nici un fel să intre automat cu toate că am procedeat ca de fiecare data. Îți mulțumesc! Poate faci o probă să verifici.

Interesantă și împletirea versurilor, dacă le mai prelucrăm un pic le putem posta ca text separat de comentariu( în parteneriat), îmi place cum a ieșit, mă voi gândi să vedem să nu rămână doar la comentariu. Dacă nu găsesc soluția, poate propui.

De câteva zile o umbră mă tot duce din urmă, simțeam prezența și suflu, dar de câte ori încercam să mi te închipui umă totul se destrăma în mii de umbre. Și drept razbunare dragă Mihai vreau să fiu nu lângă umbra ta ci sigur lângă tine acolo la Casa Pogor ( stii tu că eu nu stau liniștită cu mâninile) Asta a fost provocarea.
Trec la versuri, le-am citit nu numai pe astea, dar vezi nu reușesc mereu să mă înfășor în statura cuvintelor tale, și acum îmi este frică să nu dau greș și ca să fiu mai sigur voi remarca ce mi-a plăcut cel mai mult:
cel mai uman mister
eu mă închin
călătoriei tragice pe roate
să vă ajung din urmă cu umbra mea o zi
Încearcă să ne ajungi cu umbra ta doar câteva ore… în podul Pogor- Fiul. Nu uita ești așteptat!

M-ai provocat să-ți întorc vizita, de fapt am vrut să-ți dau replica undeva la subsolul textului meu, dar m-am răzgândit și uite mă aflu în pragul gîndurilor tale.

Culoarea anotimpurilor e poate cel mai frumos lucru pe care și-l dorește cineva, culori amestecate în tonuri muzicale, clipe ce transpun imagini în noi și dincolo de noi, dorințele - prelugiri ale unor nereușite sau prea gustate clipe. Gândurile tale sunt transformate în meditații care curprind în ele multe întrebări, dar și răspunsuri și uite încerc o definire:

1. care este suportul dorințelor – dorința nu vine decât de undeva din noi, mă refer atunci când nu răspundem instinctual dorinței( aceea de fapt nici nu poate fi considerată dorință), dorința e ceva ce vrei ...să te apropie mai mult de cunoasterea unui lucru, a unui sentiment, dorința de fapt e simțire (vorbesc la general)

2. suportul primului gand- interesant acest lucru, mă întreb care a fost oare primul gând din noi, primul cred că e dorința de cunoaștere si s-ar părea că dorința e înaintea gândului, la ce se referă cunoașterea? Poate avem și alte gânduri dar vreau să cred că acesta pe care vreau să-l spun ar fi primul, vreau să mă nasc!( mă refer la actul în sine care sigur mă va duce spre cunoaștere spre o altă lume diferita de cea de…)

3. Concluzie: ceva te-a determinat să scrii toate acestea, pornind de la existență. Mă opresc aici. Voi mai veni și hai să văd dacă din tot ce ai scris aici pot contura alte cuvinte:

Oare ce’ti doresti?

în cercul de neliniști și de patimi
spirala crucii îmi croiește-un trup
mă schimbă orișicare clipă
plecând spre împlini și decăderi
doar ploaia lumina îmi mai cântă
trăirilor ce în amaruri se petrec
și visul pare sferic
pe rugul speranței
arde

singurătatea

Dane - cred ca e o greseală de tehnica calculatorului, dar știi uneori stelele apar înaintea lunii, nu crezi că se poate întîmpla și așa ceva? Greșeala este de la mine cred. sau poate unele poeme sunt născătoare de stele, ce zici?

De trunchiul tihnei îmi lipesc obrazul
eu om cu sufletul a floare
Și-nchid sub pleoapă strigătul de ciută
cu inima îngenuncheată-n dor
Ciupește nimfa corzi de alăută
pe drumuri neumblate către cer
Și ierburi moi și-au domolit talazul
la pieptul tău când noaptea doarme


Tăcerea-n scorburi doarme nevăzută
plătind tributul cerbilor flămânzi
Sub iedera ce-i va păzi răgazul
doar ramuri crude se vor răzvrăti
Izvorul mut și-a potolit extazul
mimându-se in lutul din ulcior
Pe buza clipei s-a oprit amiaza
cu stele-n ochi scăldată-n apă vie

E comentariul ce l-am putut face acestor versuri, faptul că poți să te înfășori cu versurile tale și să-ți croiești o haina mi se pare lucrul cel mai minunat

Am citit ieri, îmi erau atât de aproape versurile tale încât am zis că vreau să trec nevăzută, nu vreau să mi le identific sufletului meu, dar vezi nu se poate m-au urmărit, cred că acea bătaie de inimă veche e de fapt noul care ne face să ne simțim noi vechi, da, când frumusețea unui sentiment nu poate fi identificată în totalitate cu tine, atunci când nu poți să te dărui acelui sentiment, totul se transformă în tristețe, e multă tristețe aici, e starea în care mă aflu și parcă se modelează pe simțirea mea, gândurile sunt cele care ne răpesc de atâtea ori frumusețea unei trăiri, și atunci totul se face țăndări, încercăm cândva să le adună, dar cine știe, rămâne totuși frumusețea întregului. M-ai înduioșat cu tânguirea viorii, care rezonează încă pe acele puține coarde, iar atingerea lor a rămas încă vie. Își cântă încă cântecul fără arcuș. Finalul îmi dă mai multe variante, aleg speranța…
De remarcat:
păsări răpitoare trecând
gândurile,
fereastra memoriei se rupe în imagini ( o viziune plastica excepțională)
o vioară își tânguie soarta
o vioară își tânguie soarta
pergament căptușit cu orgolii

Adria – nu întâmplător soarele apune, am lăsat așa pentru interpretarea fiecăuia așa cum îl simte fiecare, în primă fază poate s-a vrut un fel de sfârșit, de fârșit total…

Daniela – așa văd eu în ultimul timp tăcerea un fel de mormânt în care totul se închide, unde nimeni nu încearcă să facă nimic s-o poată reînvia. Maturitatea mea lasă de dorit mă simt ca un copil în fașă, poate prin acel apus mă voi naște din nou, dar nu știu daca vreau să fiu altfel mă mai gândesc. Drum Bun! Să te întorci cu bine. Eu mă voi încăpățâna să exist!

Lory- la vârsta ta e explicabil să nu ai răbdare , eu deja sunt cu încetinitorul, am văzut că deja m-ai încondeiat, m-am obișnuit cu tot felul de condeie…:)))))

Magdalena – eu de felul meu sunt mai ,,bărbătoasă,, nu știu cum de am reușit cu femininul, mă încăpățânez nu numai să trăiesc ceea ce scriu, ci la mine totul se întâmplă invers, până mă maturizez mai am pun pic și atunci, foarte frumos ai definit tu apusul soarelui- o cumpăna , când spui cumpănă m-am gândit mai întâi la o fântână cu cumpăna , de acolo de unde poti să scoți apă vie și poate tăcerea va putea fi arsă…

Ion Diviza - te miri de ce ,,amurguri plânse agonic,, păi mă tot duci prin pădurea cu ciuperci, cred ca de acolo mi se trage, m-a prins noaptea cu tăcerile în mine și atunci… m-ai citit până dincolo de mine și eu care te vedeam doar pus pe glume, știi tu că, lumina nu mă poate părăsi, sunt prea încăpățânată, deh Capricorn, nu?

Victor – mă surprinde interpretarea ta, și poate fi și trecutul care e veșnic prezent, dar poate fi și prezentul, care parcă e o continuitate a trecutului, interesant: durerea neputintei de a schimba ceva in trecutul tau Ei mai departe parcă te contrazici, nu crezi \"infometata\" - explozie de trairi avute ce nu\'ti dau pace lipsa lor te\'arunca prin, dar poate fi și așa, poate mai mult o neîmplinire. Ce frumos ai spus că poti lumina prin cuvinte!!! Asta incerc, cu toate că cineva încearca să-mi arate cât sunt de dureroase cuvintele… Te mai aștept, acum încerc o altă notă:

… și vino te-aștept acasă
poate credeai c-am murit
zăpezile curg doar șiroaie
gălăgioase cuvintele mi-au șoptit
și trâmbița sună în noapte
mi-e dor

Tot căutându-mi pacea sufletească tăcerile mâzgâleau acorduri de lumină lină spre nepăsare din mine, poate și din tine, iar fluturii abia înmuguriți se podideau într-o iubire cu polenul florilor. Cu ochiul meu de gheață, privirea vreau s-o oblojesc gândind sunt om sau bestie umană, punând în cicatrice altă rană? Din zâmbetul tău pur îmi voi picura aleanul, să pot învăța că dragostea prea multă se ghicește în durere, nu vreau nici milă, ci doar putere să-mi pot duce anii când sub călcâie îți voi prinde pasul… și hai să învățăm: tu să râzi și eu să plâng! Ai in sufletul meu steluța, am vrut sa ți-o dau acum, dar ceva încă nu mă lasă. Voi reveni! Și am revenit!

Steluța de atunci o împart vouă: Anda și Florin
Anda - pentru umorul prins în acest text care a reușit să descrețească frunți, pentru versul simplu și frumos acordat pe ritmurile unei muzici de seara.
Florin- sper că va fi și tort că șampanie...

Nu te-am mai găsit de mult prin poezie, e o plăcere să te regăsesc și așa, poezia ta are o notă de ironie, se descrie epigramistul din tine, nota acesta se ascunde greu, dar știu eu te-am găsit și în poezie sensibil și uneori romantic.

Vom fi pentru toată lumea acolo, doar daca... dar, nu , nimic nu ne poate opri sa ne vedem și să ne bucuram cu cei cunoscuti și cu cei care probabil ne vom cunoaste... Tu vina doar cu tine cu sau fără prăjituri (pentru Dana), ca de restul avem noi grija...și pentru toți ceilalți vă așteptăm cu tot dragul. Am deja emoții de necunoscut(i).

visuri cicatrizate
zămislind păsări – cuvinte
mă rog pentru iertare

cândva… niciodată</i>
clădesc din nou
pădurea de surcele

cuvintele tale de dragoste
ghioceii albi
ai gândurilor înnegurate

Femeie lacrimă mă fac
nisip mișcător prelins
de ploaie
de fluier
primăvară de cântec

din prea multă iubire
romantic îmi întind vârful de aripă
la cer
la soare
dăruindu-mă

în mii de apusuri și răsărituri
argintate
voi naște rotund

iubirea

sub teascul dorului
ne-au crescut la tâmple
semne de taină și lumină

Florin – Mulțumesc că reușești să pătrunzi acolo unde doar gândul meu știa, și mi-ar fi plăcut să aduci și câteva dinte conotațiile mitologiei populare aici, poate știi altceva decât știu eu, nici nu m-am gândit la așa ceva, dar vezi ai reușit … te aștept cu exemplele

Liviu – Florian -mulțumesc de trecere prin și printre gândurile mele, din acest întreg poate e singura imagine care poate avea contur, apusul soarelui în trupul cuiva și nu ca ar fi moartea, ci doar trecerea spre un nou răsărit