Maria Prochipiuc

Cartea deschide urmatoarea pagina
la jumătate. Printre rânduri se ghicește începutul primei părți.
poveste îngenunchiată cu sufletul de dor
la mijloc de ramuri crude scăldate în lumină
te caut în chipuri în gesturi când plouă când ninge când soarele
raza-și prelinge
cu plângerea de taină în roșu să mă cheme

Așteptarea avea genunchii îndoiți
și trunchiul așezat pe-o parte în mușchiul cald al nopții:
o ploaie verde o îmbrățișare sfântă
mă sting amar sub suflet de poveste
pe dumuri neumblate irezistibil stelele foșnesc
de după pleoape un cântec nedefinit în dâra apusului
se-așterne

Uneori evadez într-o realitate
care se deșiră, cu tot cu epiderma, din existența
celui care îmi simuleaza tăcerea
într-un gest neînceput
pe care îl face numai in cadere
altfel,
cum aș putea deosebi amprenta fiecărui ceas în parte?
sufletul rispit șirag te caută dincolo de constelații
sensurile sunt doar între coperți de carte
plecăm venim lăsam o lacrimă un gând
călcăm sub tălpi izvoare întorcându-le cursul
doar mângâierea desculță cu sânul plin de stele
pădurea îmbrățisare pe chipul tău se pierde
răstoarnă peste umeri a mării valuri negre
ca un miros de gemeni
în ziua înălțării
a iubirii
a mirării
a liniștii
a neliniștii
de dincolo de ceruri


E la personale, da, îndraznesc să intru tiptil pentru a nu strica vraja cuvintelor așezate aici. pentru sufletul vostru cald, împreunat în îmbățișarea aceea , știți voi doi... se cade să aprind una dintre luminițe pentru voi amândoi.

Sorine – am sesizat că îți place sunetul viorii, se pot atâtea acorduri, ce îmi spui tu acum cu îngerii mi-ai dat o altă imagine pe care nu o aveam când am scris , toți cântând la vioara ca la o nuntă imperială, așezat în nouă cete ( de aici triade), versurile italice nu-mi aparțin sunt a celui care poartă surpriza numărării zilelor, nu încerc să spun nimic nici despre Dante, nici despre geometria inimii. Celelalte deja le-ai identificat și sunt puse în pagină de dragul sufletului pentru care învăț să număr, imaginea acum se intercalează printre versuri. Nu mai spun nimic,mai las loc de interpretări!

Sabina- e multă vreme de când nu te-am văzut pe aici la mine, poate de la colaborarea din ziua barbatului, erau alte vremuri? Tu mă știi de ce trebuie să mă recunoși, doar cu niște stări în plus. Abstract s-a vrut să fie textul, poate prea abstract, cine știe, mulțumesc de trecere!

Un articol care merită să fie evidențiat, pentru faptul că lângă noi și împreună cu noi se întâmplă lucruri frumoase. Îl citisem acest articolo în ziua publicării lui, dar legăturile cu internetul uneori sunt împotriva noastră ,m-a deconectat, am citit azi un articol referitor la acesti copii și mi-am amintit că trebuie să revin. După părerea mea articolul este scris bine, ne aduce informații utile pentru noi, interesant mi s-ar fi părut dacă reușeai să aduci aici în prim plan și câteva creații literare a celor premiați!

Și de ce nu să îi inviți să-și posteze chiar ei singuri aceste poezii si altele legate de literatură aici la noi. Ar fi interesant!

am rămas singur în colțul meu de vers
mi-au ruginit greierii captivi între secundarele împietrite - e senzația pe care o ai atunci când totul se depărtează de tine, nu că ai vrea, ci fiindcă vânturile spulberă uneori orice firicel de cuvânt și-l agață la cumpăna morilor.

și mă trezesc din ce în ce mai greu de parca mi-ar fi prea aspră lumina
pe tot parcursul zilelor și nopților indiferent de starea lor de agregare
ideile mi se târăsc apode afară din cap în virtutea inerției- idei duse pe tărâmul gândurilor neînțelese așezate pe cărți greu descifrabile de ochii închiși pe jumătate, cu putința de a vedea numai partea de întuneric, lumină e undeva în partea cealaltă a jumătății, nu e greu doar o clipă de speranță și totul e …

au îmbătrânit și de la un timp de vreme se plâng de dureri reumatice
ba la încheietura abisului ba
între coastele nopții polare eșuate la marginea deșertului - vremurile se preling prin vene dureri, dureri încrâncenate la încheietura abisului, de ce eșuare mai este nevoie când deșertul cuprinde în el aviditatea cuvântului?

se dezintegrează în particule nedefinite de sticlă pisată
care se așterne pe unde nici nu crezi
înțepenind toate sistemele de rotițe zimțate dintr-o entitate
de unică folosință - ființa în neputința ei se simte particularizată, dar din acele firișoare nedefinite se construiesc monumente sacre, și apoi orice lucru poate fi considerat de unică folosință, și dacă te crezi așa e foarte greu să mai crezi chiar în acel firicel intrat printre sistemele mișcării că îți mai poate face rău.

picură încet ridurile de expresie dintre paginile sufocate de litere
conturând lipsa de personalitate a unui caracter grafologic -ei, de aici, încep să prevăd o schimbare, nu e totul pierdut acel picur al ridurilor e starea noastra în lupta cu timpul, deci biologic suntem, iar peronalitatea, nu trebuie să ți-o clădești cu caractere grafologice, ci fiecare ins e o personalitate, începi deja să te conturezi în acest poem din acest moment.

indecis îndreptat când spre zenit când spre nadir
și lipit pe alocuri cu bandă izolatoare
pe unde au apărut fisuri în vorbele chinuite de complexe de inferioritate - foarte interesant te văd deja aici, aceea indecizie spre un loc sau altul, e faptul că indiferent cum și în ce fel cu fisuri sau fără, viața merge înainte, nu ea ne trăiește pe noi, ci noi o trăim pe ea, dar sensurile depind de noi.

să nu cumva să se prelingă în afară golul
asemănător unei găuri negre
uneori universul nu-i decât un schweitzer ciuruit de întrebări retorice
rătăcite pe alte lungimi de undă
aplicând din proprie inițiativă teoria haosului pe coordonate nedeslușite
de mintea umană- golul să se prelingă -frumos , dar nu oricum ci pe întrebările retorice a unor lungimi de undă încă neactivate, dar dacă se aplică chiar și teoria hausului, pe coordonatele nedeslușite există un punct luminos care ne pozitionează.

Sfârșitul îl las așa în voia soartei, aici aș fi vrut să se termine, dar ai vrut pâna la capat … să nu îmi lași mie ca cititor să pot trăi ce-ai scris decât cu speranța că:
doar din când în când rugăm verificați
dacă mai respiră

Uite o altă epigramă foarte reușită din punctul meu de vedere și pretextul cu FAST-FOOD-ul e interesant cum ai construit în jurul lui! Desigur că la epigramă s-ar pricepe mult mai bine să comenteze tot epigramistic un … epigramist, așa că eu las doar aprecierea mea aici*

Stil deja format, flâmând de lumină dovedind o frumoasă creștere metaforică așa ca femeile acelea renascentiste cu o simplitate perfectă a strălucirii cuvintelor nostalgia prințesei care a fost cândva / altcândva- un frumos poem de dragoste în care iubita dilată universul poate dacă ne prefacem că suntem unul singur , dualitatea unui UNU e perfectă, iar dacă a început să plouă, înseamnă că cerul se bucură!

Frumoasă ironie în prag de sărbătoare, noduri peste ani , nu e ironie și din lemn uscat ies uneori mlădițe doar din mirarea unora sau altora, suflet cu gard de imagini improvizate așezat pe o coală albă, ca apoi să plutească nestingherit în acea zi oficială, doar a ta, poți să și minți nespunându-ți vârsta. Mi-a plăcut! Nu te văd altfel decât în roz-moviul unei interpretări excepționale!

DaniEla – mă bucur enorm că versurile de la sfârșit sunt cele care ți-au plăcut să înțeleg, sunt cuvintele cuiva spuse așa ca o replică la optimismul meu, și pentru că se dorește a fi încă o trecere spre altele, acel doi există.

Radmila – ai intuit că de fapt încerc să fiu mult mai departe de pământ, acolo în spațiul unde ne putem privi fără a avea pe noi pecetea timpului sau alte peceți ale vieții, o altă apreciere a sfârșitului pentru care cred se vor bucura chiar versurile și gura care le-a rostit. Mi-a plăcut foarte mult că ai găsit încă o cheie a poemului: e o poezie a sufletului fără limiteE necesar uneori nămolul ca să ne putem îmbrăca în lumină

Inima este cercul în care se adună forma sferică a pământului din care suntem clădiți, motiv pentru care eu mă învârt întâmplător printr-un poem întunecat de umbre a unui ev mult prea departe. Imi plac enorm cuvintele pribege, călătoare spre realități deschise spre sunete științific, potențiale realizându-și rolul semantic… că la început a fost Cuvântul.

Interesant – nu am încercat o interpretare, ci doar mi-am însușit niște stări și am pornit în călătorie spre tine

Dragă domnule Dumitru- în timp ce eu mă chinuiam să-ți răspund la epigramă, când mă întorc te regăsesc din nou aici, ce-am avut de spus am spus acolo la dedicația care mi-ai facut-o.

Florin – mulțumesc pentru vizarea greșelii, e și o nuntire aici frumos cum spui tu dusă spre infinit, am încercat după cum i-am spus și lui Alexandru să concentrez foarte mult, da fiecare cuvânt ascunde in el o frază.

Florina – cu Maria nu s-a întâmplat nika să știi, ci doar după cum am spus în prima postare de acest gen învăț să număr într-o joacă de copil, e poate, poate spun, o terapie a numerelor, a zilelor- cu pragurile ai dreptate, fiecare zi e un prag după ce le lași în urmă cum zici tu îți dai seama de momentul parcurs – număr zilele!

Sorin – îmi ești atât de cunoscut încât tot ce ai spus aici mi se derulează sub priviri, ai spus atât de multe, încât mă face să cred că ai trăit cu adevărat ce-am scris aici, ai deslușit asunzișurile cuvintelor, știu eu poate te-a influențat imaginea ceea ce nu doream, o doream doar o continuitate de la ultimul vers încolo…

Bogdan – gata mă predau jumătate de ființa ai fost aici, am rămas surprinsă de descifrarea numelui infinitului în acea scufundare numită botez și mai este ceva, tu te-ai gândit la fruntea care primește taina, e bine și așa eu nu mă gândisem așa de sus- mă bucură interpretarea ta.

Îneacă-mă-n sărutul ce ucide
că suntem vii și plini de gânduri
Acoperindu-mi ochii cu ființa
în șoapte se prelinge somnul

Deschide porți să bântuie dorința
în trupul ce-a-ndrăznit să-mbătrânească
Pe-nvolburate pajiști cu silfide
amurgul privirea își ascunde...

restul e doar taină!

Mai departe nu mai pot merge și așa mi-a fost destul de greu, nu te-am cunoscut în această dezlănțuire, nu te văd, frumos e totul și pentru atâtea versuri care mi s-au înfășurat pe suflet ca un balsam toată admirația mea. Comentariile rămân în adâncuri cine știe de vor iși la iveală.

Vai!!! Dar se poate doamna Ileana să umblați fără... chiar acum când a început să vină ploile? Se pare că povestitorul vestit face ravagii, trebuie supus la o ridicare de nivel, pai ce faceți voi acolo pe scenă dacă tot îi jucați piesele, pai ridicați-i și nivelul, să se simtă și povestitorul implicat mai cu sârg în jocul vostru. Mă opresc că altfel vorbesc aiurea si s-ar putea să nu se știe nu te poți juca cu nocivitatea.

E excepțională mi se potrivește de minune:

aristocratic de lovesc pe cine știe cine
să îl salut boem căci nu vreau să-l rănesc
îmi văd de drumul meu de melc măi dragă
târâș-grăpiș cu poezia-n cârcă mă trudesc

cu mască fără mască lipsit de importanță
pe gura cea de rai fierb buruieni în oală
sunt fericită și chiar mi se fâlfâie de toți
doar n-am rămas direct în pielea goală

Nu știu să o încadrez , dar oricum locul acestei personale e aici in inma mea si poate la mai multi , cine știe. Pentru acest poem - boem- parodie-umor si pentru cele multe citite la tine făra a avea timpul necesar să despic firul toata stima și bucuria!

Filosofia existenței dar nu a oricărei existențe - te-ai transferat spre altceva, vrei să te crezi a fi ceva peste care oamenii construiesc poduri, înalță spui tu și mi se pare minunat așa până aproape de cer. Da de aici e plecarea de la sămânța care aruncată într-un pământ încearcă să prindă viață: tremur lung
emotii marunte
și cum continui se pare că acel verde te definește, mă gândesc la verde și încerc să descifrez: planta-om

E foarte interesantă poezia ta, ascunde dincolo de cuvinte frământarea,lupta. Pentru concepție și pentru felul cum curge versul cu adevărat meriți o stimulare, dar am un obicei, prima steluță pe care o dăruiesc poeziei o mai țin undeva acolo într-un loc știut numai de ea. Te urmăresc!

Vin cu o sugestie îmi sună mult mai bine:
tremur lung
emotii marunte
pamantul ars asteapta ploaia sa\'l ude

cresc

peste mine calca cei ce\'s orbi

Frumos , cursiv se derulează tot ce-ai scris aici, am citit totul într-o aducere aminte a unor vremuri care au trecut demult și care nu mai cred că le vor putea prinde și alții, viața la țară, acolo unde totul pare plin de miresmele fantasticului. Descopăr aici la tine limbajul zonei respectiveș i mai ales frumusețea folosirii cuvântului.

Îmi este atât de cunoscută valea Oltului încât mă duc cu mintea spre acel canton vechi al gării și spre multe alte locuri și chiar Râmnicul Vâlcea

am remarcat în mod deosebit: pe ai cãrui genunchi mi-am legãnat cele mai frumoase clipe ale copilãriei.
pãrintele Drutzu! Avea vorba potrivitã pentru orice fel de om si pentru orice fel de durere.
am iubit Vâlcea cu sufletu-n genunchi
Era cantorul satului, adicã el cânta la bisericã, tinând isonul pãrintelui, care avea o voce de plângeai si la parastas, si la nuntã, de te nimereai la slujbã.
era pâinea lui Dumnezeu, gata feliatã, numai sã musti din ea, sã-ti astâmperi foamea de bunãtate… mă opresc sunt foarte multe pasaje de o frumusețe covârșitoare( pentru cel ce gustă viața la țară).

M-am trezit la sfatul tău plimbându-mă când cu cordica (sau cum i-ai spus tu) sau cu bicicleta până la canton, doamne și ce vorbă mai are și taicapopa și apoi... mirosind din floarea de salcâm a lui nea Mihai… zdraveni oameni la mine dar și la cuget.

Am trecut, am văzut și voi lăsa semn al colbului de pe sufletul meu, să știi că nu e al meu, e doar a celor care aruncă cu pietre și sufletul în neliniștea lui face din piatră cuvinte, trimise spre gânduri, gânduri născătoare de cuvinte, iar genunchii în aplecarea lor modelează cuvântul în rugăciune, vei scrie azi , dar și mâine fiindcă acel mâine va fi tot un azi, verdele se transformă capătă culori tomnatice, dar nu moare niciodată. Ce-am sesizat în textul e așa o urmă de tristețe, tristețe aducătoare de bine. M-am împletit cu gândurile tale ca să le pot spune pe ale mele.

Pai se poate, să-mi faci o asemenea reclamă?
Uite cum devin subiect de epigramă, măcar la atât oi fi bună și eu, dar interpretarea lasă de dorit, te ascult biologic , dar nu și răspund, ci meditez dragule spre cele ale biologicului mai întâi din mine și apoi…Nici măcar nu știam că îți și sunt dragă, vezi că asta seamănă a altceva și apoi gelozia e mare… grija mare!

Te-aș însteluța dar nu o pot face fiind vorba despre mine, asta ca semn că mi-a plăcut mult!

Da sigur, despre iubire, frumos spui și tu în a opta zi omul a creat iubirea, ai vrut o extrapolare a iubirii, iubirea e în noi, pe ea a fost clădit bărbatul și femeia, dar e frumos cum spui și tu, cel ce iubeste mai poate crea din nou iubirea în modul în care o vede el: castele de roșu agățate de inimi sau scările la cer urcă sau coboară, doar o imagine îmi este mai greu s-o înțeleg și totuși : între trupurile tale apusul își pierde culoarea, trupurile- pluralul, e sigur că iubirea multiplică și se poate și așa. Voi mai reveni!

Dan – Alexandru – se pare că este greoi, dar dacă ti-aș face o singură trimitere să citești și celelate texte de la învăț să număr – într-o joacă de copil! până la acesta sunt sigură că vei înțelege despre ce este vorba, am încercat să concentrez în puține cuvinte, nu știu cât am reușit. Voi veni cu explicați dacă este nevoie, dar nu aici , poate vor mai fi cititori si … nu vreau să le stric plăcerea interpretării.

Incerc să dau un răspuns – Acest material prezentat aici s-a vrut a fi o altă imagine a Virtualiei, nu întâmplător am postat aproape spre sfârșitul ( dar se pare că nu) cronicilor, jurnalelor și impresiilor referitoare la Virtualia. Alegerea celor trei îmi aparține, erau și ei musafirii mei, inclusiv Mircea care este din Iași, și, s-a vrut a fi un dar pentru ei, dar și pentru …