Maria Prochipiuc

Descopăr în scriitura ta multă metaforă, probabil de la poezie ți se trage, să te numesc liric? Știu eu, doar pentru faptul că apar imaginii pe care doar în poezie le descoperi. Apreciez prozatorul din tine care a mai făcut un pas sau poate doi, cine știe. Ai reușit după toate canoanele unei proze să scoți la iveală sensibilitatea Corinei (veșnicul personaj feminin): cerul se îngemănează cu apa născând la orizonturi pete de culoare în soare... spuma albă conturează la amiază nori voluptoși într-o perdea de valuri
Si personajul masculin Costel e cu aceeași vervă, dar mai ales domnul Pompiliu care după cum se vede preia rolul principal împreună cu doamna Mirabela. Costel, iar stresat, iar... doar Corina cu nostalgia ei: Priviți Carul Mare! Și uite, luna tocmai răsare ca o mireasă timidă, sfioasă - acu nu știu cine s-a oprit timidă și sfioasă, Corina sau doamna Mirabela?... Iar parfumul ierbii proaspăt cosite îți răscolește visele frumoase cu flori de câmp și maci unduiți de vânt… Pescărușii strigă în noapte, ca o chemare într-un ecou frânt, dor nestins de lumină și soare, albe scântei pe cer întunecat de nor...hai să nu mai poelnizam. Domnule autor ce crezi piesulica aceasta se poate juca si pe-o pajiste de munte? Schimbam doar decorul.

Piesă de decor și mai ales de sinteză, ai reușit să redai starea personajelor, din care fiecare cititor își poate face o imagine a fiecărui personaj, deja îl poate caracteriza fără prea mare greutate. Aici stă frumusețea acestei scrieri!

Te lăsasem la răspântia dintre mine și carne
mi-alergam visele printre pietre de sfârșit de drum
bucuros să nu văd aripi în jur nici măcar
rămășițe de oameni plutind goi în aval
supărați că nu le stă dumnezeul mai la dreapta
așa cum vor ei
și mai sus – ți-am zis la un moment dat că sunt prea plină de tine, că nu voi veni multă vreme să te comentez, dar uite, vezi, că nu mă pot abține, fiindcă te descopăr altfel, altfel de cum te știam, un nou drum pe care ai pornit, un poem al descoperirilor sau poate al căutărilor, nu mai e un Daniel răzvrătit, e aici o stare de liniște. Liniște ascunsă sub vâltoarea unor sentimente: mi-alergam visele printre pietre de sfârșit de drum

mă mângâiasei în palmele Tale crescându-mi suflet
mai mereu din sticlă străvezie de Tine
și râdeam împreună seara de basme
nu adormeam de frică să nu pleci
între timp îmi creșteau pomi printre degete
de le pieptănam fructele numai unul nu
cu toate că pe el îl vroiam cel mai mult Tu iar nu
iar eu mi-am zis că e mai bine să fim doi – câtă dragoste poate fi aici! Ce frumoasă dragoste, mai ales că există acel fruct oprit spre care tinde fiecare, și subtilitatea versului: de le pieptănam fructele numai unul nu / cu toate că pe el îl vroiam cel mai mult Tu iar nu. Ce poate fi mai frumos decît să te afli în prezența a ceea ce dorești și să nu te poți atinge, ci doar să privești, să admiri și să aștepți: iar eu mi-am zis că e mai bine să fim doi. O nouă construcție a versului, criptic e prea mult spus, dar simbolic poate da: între timp îmi creșteau pomi printre degete

și nici să nu aud că nu vrei
locul Tău e mai sus
și la dreapta, da- desigur că ai aici atâta profunzime încât nu știi spre ce să te îndrepți, cunoscând înclinația ta și vocația aș zice că această iubire despre care noi am vorbit atâta e spre divinitatate și o spun sigur că așa este, dar spre Dumnezeul din persoana iubita, mi-au rămas în minte vorbele tale și mă însoțesc la tot pasul. Și da, locul ei e mai sus undeva in stanga spun eu, acolo unde se adună toate…

O poezie pe măsura unui proaspăt debutant de volum. Cine știe, poate aici în comentariul acesta e un fel de refulare a tot ceea ce ar trebui să fie!

P.S. Nu are legătură cu textul! M-am bucurat că ești înalt și atletic și că te-am putut privi de la înălțimea ochilor mei!

Mă încumet la acest raport chiar și parlamentar fiind, fiindcă mă am bine cu parlamentarii, voi purcede printre versurile rimate și ritmate să fac un comentariu, mai mult sau mai puțin pe text. Recunosc că îmi place acest mod de a aprecia sau critica, o scriere, e plin de umor, e plin de sarcasm, e tocmai ce ne trebuie pentru a ne mai descreți frunțile. Abia azi am reușit să parcurg acest text pe care l-am găsit drept comentariu sub poalele doamnelor. Acum nu știu cine era sub poale tu sau divizatu? Rămâne să mai cercetez: Acest personaj,Victoria îmi dă puțin bătaie de cap îl tot asemăn cu unul cu alta, dar poate până la sfârșit voi reuși. Mitici și mititei nu prea au fost, iar cu mustață doar unul e acela ce divizat o poartă, acolo cred că își ascunde umorul, era bună și o ciorbă de urzici. Eu poate nu sunt dreaptă cu textul acesta, fiindcă fiind vorba și despre mine, nu reușesc să mă detașez de text și să-l văd cu un ochi critic, aștept, reactia celor în drept, dar se pare că asemenea scrieri sunt pe placul unui grup restrâns , dar e bine și așa, spuneam eu demult, dacă un singur cititor trăieste cele scrise e de bine, eu sunt unul dinte ei, si l-am văzut și pe Genuneanu. Textul e bun ca să nu zic foarte, doar timpul…decide.

Iar Luminița ne mai scrie,
De după Stînjenel,
Ce stă acum ca mărturie,
La capăt de tunel.
Am ales această strofă, că pentru Luminița azi e un eveniment deosebit are cununia civila. Se mărită! Așa i-a prezis Diviza în finalul piesei în care au jucat…și la toamnă să te măriți!

Toată viața, om cu minte,
A trudit printre cuvinte
Și acum, în agonie
Vrea să prindă o...mări(R)e

După un mare epigramsit- adaptată la situația de față

Bine ai revenit de prin acele lumi unde totul se vede doar în albastru, doar zâmbetul e sărat, despre poezie nu voi spune nimic, decât că te așteptam să revii altfel decât atât de albastru:))) Cred că te-ai grăbit un pic , dar mai este timp de lucru

încerc să arunc o privire în sufletul tău
să-l găsesc plăpând imaculat ghiocel
îmi faci semn cu mâna că timpul e aproape
o nouă zi un nou anotimp
se scurg și vin

în miezul nopții soarele își caută umbra
ascunsă după chipul tău
pădurea în seara aceasta
va purta rochie de gală
își va aprinde stelele
izvorâte din inima unui copil
încercând să rupă barierile
și să se nască la zi
de august
trei

azi născocesc trup de femeie
sălășluind în versuri
hoinărind cu obrajii fierbinți
pe culmea
celor treizecisitrei
de
trepte

Nichita, tu azi ai încercat cu adevărat să-ți dai voalul omului din tine așezând pe treptele poeziei un frumos poem – dedicație.

sufletul pădurii
în oglinda cerului
descântă natura

nu e Haiku

1.Pentru mine a scrie e un fel de manifestare a sufletului, sufletul acesta al meu nu are liniște până nu așează acolo într-un colț câte ceva din el, uneori nimicuri, alteori filozofii, dar de cele mai multe ori lumina frântă în multe raze încercând apoi, refacerea ei. Și apoi pentru mine nimic nu este întâmplător, fiecare lucru își are ordinea lui...

2. ....mă așez la scris pentru că mi-e rău, pentru că am grețuri și amețeli și pofte ciudate și scurgeri de sânge. Oare așezarea la scris înseamnă jertfă? E posibil, e jerta gîndului scrijelit în diverse forme, a sufletului care se așterne înaintea tuturor. A scrie e un act de curaj! Dar a scrie și a lăsa scrisul în văzul tuturor e o mare jertfă!

3. Emoția scrisului constă în acea intimă și nedeclarată speranță a autorului,...fără emoție nu te poți așeza în fața adevărului, doar în fața foi imaculate ( acum parca imacularea foii nu mai are importanță fiindcă scriu direct pe albul calculatorului, dar tot pe o foaie albă) se pot așeza cuvintele, cu ele putem picta tablouri pline de frumusețe sau...


4. Într-adevăr


5. Încearcă să vorbești numai atunci când nu bate vântul. .... îmi place cel mai mult când bate vântul fiindcă îmi șoptește acolo unde mă poticnesc, acolo unde nu găsesc cuvântul potrivit, hai vântule...


6. Albul hârtiei din fața scriitorului este Lumina dintâi. Tocmai ce spuneam mai înainte, e lumina care vine în chip nevăzut către noi, și puritatea hârtiei se jertfește uneori în fața scrisului, ei...

7. ... Citesc, rumeg și aștept. Aștept la nesfârșit. Până simt. La mine e invers, simt, gândesc și simt apoi le așez pe amândouă și atunci când totul pare că nu mai are loc, trebuie așternut pe hârtie. Mă întreb aici ai vrut să spui Abea atunci vorbirea curge. Abea atunci mâna își vede de drum nu cumva e Abia?

Mă opresc, am notat pasajele ca să-mi fie mai ușor să le pot prelucra în contextul meu.Cine știe poate voi continua , dar cifra șapte mi-a șoptit: Stai!

Razvan – Îți mulțumesc mult pentru faptul că ai reușit să pătrunzi prin gândurile mele atât de încâlcite, ai găsit cheia acelor sensuri, îmi place și faptul că ai reușit să asculți și simfonia pusă nu numai în cuvinte ci și în imaginea cuvintelor.

Victor - e adevărat ce spui tu , zile și nopți au stat la cumpăna acestui text adunate din rătăcirile lor și așezate sub cupola unei luni pline, nu-mi place că tot îmi vorbești de singurătate, singurătatea în doi e cea mai dură…

Adrian – Da, poate am încercat să desenez poemul, dacă în monotonia cuvintelor ai reușit să parcurgi textul până la capăt tot e ceva, ce am aflat de aici că ai privit întâi desenul și după ai citit, fiecare cu preferințele lui. Propozițiile sunt adevărate, unele din ele chiar trăite, dar probabil tu ești învățat cu alt stil, mă poți descoperi și altfel daca te mai duci pe pagina mea, încerc să diversific. Gândurile erau după numărul zilelor unei luni, așa că…

Daniela – tăcerea e apăsătoare dar și cea care ne duce unori spre cuvântul – candelă, încerc să acopăr anumite nuanțe ale tristeței și vreau mereu să fac un fel de cină de taină a cuvântului cât reușesc nu știu, dacă tu m-ai găsit aici altfel, asta îmi doream, doar tu știi să pătrunzi dincolo de cuvinte, doar tu știi să descifrez enigmele…

Florin – îți mulțumesc pentru trecerea ta pe aici, știu eu a ce miroase, dacă tu spui că miroase a toamnă e destul de interesant, unii văd toamna un anotimp al tristeții, așa că poate ai găsit în textul meu acea tristețe.

Bogdan – de ce faci tu uneori eforturi? Se pare că eu nu am făcut altceva decât să te umplu de tristețe abisală, dar faptul că tristețea rezonează în sufletul tău asta e deja prea mult. Toți suntem călători, dar depinde de fiecare, ce traseu își alege, eu nu l-am ales aici, totul a venit așa fără …

în potirul luminii
soarele râde jucăuș
văzându-și chipul

Mi-am oprit pentru o clipa ochiul aici la tine, nu chiar o clipa am cercetat cuvintele, ultima cu politicienii e grozava, dar stau cam ... cu epigrama, aștept următoarele lectii

Vali – desigur că poezia e cea care ne primește așa cum suntem noi, ne ospătează, își arată toată dragostea și drept mulțumire eu vin și o îmbrac în cele mai urâte haine posibile, aici e totul…

Magdalena – desigur că poezia poartă și ea diverse măști, măști care ne reprezintă în momentul respectiv, dar depinde mult de masca noastră. Eu cred mereu că în poezie îmi pot găsi acea stare de relaxare, poezia e ca o regină care poartă pe ea toate nestematele frumuseții, de asta poate am fost altfel aici. Timpul după cum spui tu nu ne iartă e un adevăr nu iartă pe nimeni , nici pe cel ce are acum 15, 25, 35 că de cei care deja au trecut peste jumatate din suta, timpul e cel mai prețios, e prețios pentru faptul că poate admira timpul celor care mai au de parcurs inca drum lung până la înălțimea vârstei lui, pentru fiecare timpul prezent e important, iar sufletul rămâne mereu tânăr în el nu se vor zbârci ridurile, nu vor curge nămeții pletelor, să ne bucurăm mai ales pentru faptul ca cineva de acolo de undeva ne-a mai dat un timp – ziua de azi să ne bucurăm de ea și întru e fiindcă e darul cel mai de preț.

Elena – Tocmai ce spuneam mai sus referitor la suflet, e vorba de tinerețea sufleteasca, fiindca cea fizica contează poate în anumite împrejurări și apoi nimeni nu scapă de mularea timpului pe chipul lui indiferent cate mijloace am aplica, eu îi iubesc mult pe cei mult mai ridicați in nivelul anilor , ii iubesc ca pe niste copii și poate de aici nu-mi pasa de ce le mai multe ori ce varsta mi se așează pe umeri. Mulțumesc pentru aprecierea tinereții din mine, dar să știi că e un mare adevăr.

Felicia- draga mea dragă, vreau să te văd și scriind, vreau să te aflu din nou aici printre cei pe care ii citesc, fiindcă îmi amintesc că la primul meu pas pe poezie, ai fost printre primii mei autori/autoare pe care ii/le citeam mă regăseam acolo la tine, era o lume în care mă simteam bine, era lumea potrivită cu starea mea sufletească și știu cu câtă dragoste m-ai primit atunci…
Ai făcut o analiză amănunțită a poemului, desigur că se pot da diverse interpretări, tu ai ales varianta creativă, etapele și îmi place cum m-ai privit din acest unghi, era bine dacă îmi găseai și carențele fiindcă ajută mult pe viitor ( cât viitor, Dumnezeu știe, spun și eu ca Adrian cat mi-o da Dumnezeu zile ) O analiză atât de completă încât eu sigur nu mai pot spune nimic, decât că mulțumesc pentru aplecarea asupra cuvintelor și căutarea de noi sensuri.

Ana - cred că așa trebuie să fie creație jocul dintre bine si foarte bine, dar fără rău nu am ști aprecia binele , așa că răul e ceva necesar uneori, răul venit de la alții te face să-ți verifici comportamentul tău să vezi din acest rău cât ai și tu în tine. La fel ca Felicia ai venit și tu cu o analiză expresivă a versurilor mele și ai subliniat esența lucruilor, ai simțit acele subtilități așezate acolo. Și da:
doar tu poezie
știi să-mi primești capul în mâinile tale

Vad ca deja începi să dai înapoi, fiindcă uneori e mai multă vorbă decât faptă, de asta te și vrei virtual sau soție virtuală... răspuns puțin adaptat fără aprobarea lui:

S-a dus elanul și potența
Din viața ta încet-încet
Și a rămas numai esența;
Esența pură de ...oțet.

Si pentru Lory și pentru papuAs, tot de la consacrat:

Viața asta pământească
Noi ne-o ducem într-o doară:
Unul speră să trăiască,
Altul speră să nu moară.

De vină sunt doar epigramiștii care mi-au dăruit 3 zile cât o întreagă viață, până învăț toate... îi citez pe cei care mi-au plăcut

ei, te voi contrazice că nu ai dreptate tot cu consacratul:

Înțelepciunea o slăvim pe drept,
Dar în zadar îi căutăm vreun rost:
E greu să fii atât de înțelept
Încât să nu se vadă că ești prost.

Fără supărare! ce să faci cu un soț virtual?

propun să schimbi tilul, nu-mi vine acum, aș vrea să renunți la cuvântul ``Sfânta``( țin tare mult la cea a cărui nume îl port)în rest e foarte bine și încerc să-ți dau o replică dar cu epigrama unui autor de epigrame:

Tu ascultă-mă pe mine:
Când la ceartă dă asaltul,
Doar cu gura e pe tine,
Iar cu ochii e pe altul
(Mihai Sălcuțan)

Incă nu reușesc să scriu epigramă, dar voi răspunde la această inițiativă a ta cu epigrama unui consacrat:

Femeie fiindcă te iubesc
Și vreau oricând să-ți fie bine,
Un singur lucru nu-ți doresc:
Un soț ca mine!

Maria- descifrarea textului chiar fragmentar fiind te-a făcut să pătrunzi dincolo de cuvinte, interpretare sugestivă și ai sesizat bine - tâmpei e scris fără majuscule fiindcă am vrut să fie doar un fel de recunoaștere că textul acesta aparține cuiva și de ce FlorenTina?- pentru că e vorba de acel personaj dar puțin altfel tot ca un semn de recunoaștere.
Mădălina – oaspete la pagina mea , văd că ai pornit în plimbarea ta prin mine de la un anumit pasaj intuit bine sunt scrisori adunate și puse mănunchi într-un dar de suflet și mai presus de fire- de iubire, ai intuit momentul care îmi place cel mai mult întâlnirea la mijloc de cuvinte.

Dorin – dacă nu ai reușit să citești tot textul să știi că nu-i vina mea și totuși ce te-a făcut să scrii aceste rânduri, superficialitatea, exaltarea tânărului din tine? Scrisoarea nu e feministă e un masculin acolo, pai eu nu trebuie să-mi revizuiesc limbajul citind numai un autor, eu citesc proză, poezie și chiar ziare uneori, și știu că am multe încă de învățat chiar dacă nu mai am mult timp la dispoziție, oricum ai venit cu o sugestie și azi mă voi întoarce din nou și la ’’Cartarescu...’’

Ela – faci o analiză a textului dar privit din alt unghi, mai mult din unghiul unor evenimente care probabil te-au marcat și sub acel impuls ai început să citești printre rânduri, vina e doar a protagoniștilor acestui dialog că s-a nimerit ca anumite pasaje să te marcheze, dar indifernt de ce și cum acolo sunt eu, doar eu și cuvintele mele și nu numai ale mele, și da, noi existăm prin noi și prin cei din jurul nostru. Ai remarcat ca și Mădălina întîlnirea de la mijlocul cuvintelor, e poate ce îmi place cel mai mult în frământările acestei vieți ... și dacă această scrisoare te-a găsit destinatar e lucrul cel mai important.

Victor – ei, tu chiar ai pus acest text sau altfel spus l-ai dus dincolo de mine, nu dragule, prostii despre care vorbeam acolo sunt cei care se angajează într-o iubire și așa sunt văzuți din exteriorul lor și este după cum spui tu o eroare, dar nu a textului meu, ci a interpretării tale, dar e bine și așa, consider că e foarte important când un text poate fi interpretat în diverse feluri, înseamnă ( nu mă laud, fiindcă mai mult de trei sferturi din text aparține expeditorului, eu eram doar un destinatar) că textul respectiv are multe valențe nu le spun literare, ci poate doar de interpretare. Intenționat am fragmentat, intenționat nu am pus italic dialogul celuilalt, am vrut să testez impactul asupra cititorului și da eu pot considera că am reușit ce am vrut, dar datorită vouă comentatorilor mei. Vă mulțumesc!

Bogdan – de când nu ai mai poposit tu pe la mine? Ai mers pe zicala: că mai răruț e mai drăguț. Mă bucur că te-ai oprit la un text unde au mare importanță viziunile și interpretările cititorului, văd că într-un fel te-ai transpus textului, și da e vorba de acel zbucim sufletesc care uneori te ține într-o carapace din care nu mai vrei să ieși fiindcă nu vezi în jurul tău decât negru, și da, trăim uneori și pentru cei pe care poate nu i-am văzut niciodată, dar fire nevăzute ne legă sufletele, purtam aceleași gânduri, ne regăsim unii în alții și intervin sentimentele, să fie oare, doar virtuale? Cred sigur că nu, doar imaginea ființei e virtuală ți-o construiști doar din dialog și poți avea surprize. Ai intuit bine de tot starea celui de-al doilea personaj, dar cred că se completează unul pe altul, poate se simțeau singuri și se căutam și acum și-au împărtășit singurătatea fiecare în felul lui. Mă opresc și îți spun drept că nu mă surprinde cât de ușor ai intrat în rolul celor doi, pătrunzi cuvântul și te pui în pielea pesonajului.

Lory – suflet plin de inocență, a gândului curat, nu știi câte am învățat eu de la tine, așa că trecerea ta pe aici ca și altă dată o simt ca un puf de păpădie...

VladCătălinule - nu se poate nu-mi pot crede ochilor că tu mi-ai dăruit din preaplinul tău o frântură de lumină care a luminat tristețea sufletului meu, am devenit alt om, încă de astă noapte, te vedeam în niște poze la Eliad și cu comentariu atât de amplu la mine, la Eliad este și internet se pare...De unde vii tu cu atâta siguranță că predecesorii tăi nu m-au citit corect? Fiecare a simțit poate câte ceva din starea lui și cum am spus un text dacă este interpretat în multe feluri... e de bine! De asta răspund azi fiindca l-am lăsat textul așa să văd reacțiile să nu intervin să nu dau nici o direcție. La tine nu mai pot spune nimic, parcă ești și destinatar și expeditorul acestor scrisori, că le pot numi așa și sunt reale și personajul acela e real numai că azi poartă un alt nume, voi scoate la sugestia ta acel fragment, nu am cizelat de loc am lăsat totul așa cum a fost scris, deci consider că meritul cel mai mare îl are cel ce a scris scrisorile. Vezi Sorine, că totuși m-ai regăsit...

Dezvăluirea secretului acestui text: eu un cadou, o dedicație dacă pot spune așa unui suflet foarte drag mie și așa ca o mețiune nu e de pe poezie.ro și nu scrie nici poezie... deci a fost cadoul meu pentru ziua de naștere.

Vă mulțumesc vouă tuturor care ați trecut pe aici și ați fost mulți, celor care doar au citit și celor care și-au lăsat gândul aic! Contează foarte mult pentru mine și cred că și comentariile voastre reprezintă cealalaltă jumătate a cadoului, sunteți coparticipanți.

sunt clipe când pe poteci se veghează
când drumuri neumblate
petreci

rostiri de-o clipă la noaptea ce-mi ești
sloboadă din trupu-ți uitarea
eu sunt aici

Cel care vii...
ești
tu

Un comentariu altfel decât de obicei doar cuvintele mele așezate într-un anumit fel numit poate... Mă bucur că tu ai găsit această formă de \'\'comentariu\'\' sau replică sau ... la poezia Andei... că am și eu posibilitatea să las aceste vorbe...