Maria Prochipiuc

imaginile se estompează
pe chipul amurgului
privirea reflectă tristețe sub arip de îngeri nu mai ninge
virtual iubirea se desfrunzește
doar liniștea spiritului ordonează
cântecul
șopate
vise

cineva
mai departe îngână liniștea somnului
pe un horcăit de strune

doar
himere cărunte
îndrăgostite
de un zvon

citesc
romane demodate

Dintre cele patru poeme recomandate, am remarcat în mod deosebit pe acesta, este un poem plină de semnificații poetice, următoarea strofă poartă întreaga încărcătură a poemului, luată liberă are toate valențele unui poem:

pasarile gravide
si grele
se prabusesc peste
claviculele
moi si adanci
ale pamantului
ca o ploaie inversa...

Întrebare pentru editori:

Nu e locul aici, dar nu am gasit totuși altă modalitatte decat să întreb la vedere, cum este posibil ca unii autori să poată posta 30 de texte într-o zi, cînd am citit cred că și în regulament( acolo se spune ceva de genul 2 la o ora?) și nu numai… apoi am văzut când unii dintre membrii site-ului recomandau să se posteze mai puține texte pentru a putea fi citite. Probabil aici s-a aplicat altă regulă la aprobate, fiindcă din cele 30 de texte 4 sunt la recomandate, unul la Atelier. Nu spun că textele respective nu sunt de recomandate le-am citit pe toate, asta fac când deschid pagina, citesc recomandatele, pe cele fierbinți, articole noi și apoi merg pe pagina cu texte, și citesc la rând cât îmi permite timpul...

Frumos poem de dragoste, de dragoste spune eu, puțin dezamagită, nu e o poezie erotică, e aici la tine o deosebire de fond, o altă deosebire și de ritm. E o poezie de efuziune, de ne/Fericire, mai mult de chemare. E un poem al vindecării sufletului, există amestecat aici mai multe stări, trăite laolaltă, dar le exprimi într-un mod cu totul deosebit, să fi fost doar noaptea în cântul roților de tren, sau poate ceva ce ai luat cu tine spre noapte. Desprind aici la tine în mod deosebit multă sinceritate poetică, mai ales a inspirației și creației. Sentimentul iubirii este uneori marcat de un anumit ritm la versului, pe care îl simt aici, îți cântă inima între bucurie și o altă bucurie.

Te aștept pe culmi de vis, acolo unde doar un mânuitor al cuvântului te poate așeza, acolo unde citesc rânduri și uneori printre rânduri. Ce rânduri poate te vei întreba, știu eu? E doar Ina cea care ar putea să-ți spună că omaenii se pot iubi indiferent de distanțe, dar mai ales indiferent de ce mărime poartă la inimă. Ina, scrierea ta poartă amprenta șugubeață a celei ce se numește și Scaetina. Am citit cu multă bucurie și toată aprecierea mea pentru scriere și pentru cuvânt.

Dedicație doar pentru Teea:

Motto: inima-mi bate,
bate la poarta timpului
zadarnic bate,
nu i se va deschide niciodată


la masa tăcerii depline,
mâncăm,
un străin
și cu mine

s-a împușcat zăpada sub pasul meu
vorbele îmi iau cuvintele să le închidă
în inimii mult prea departe
de zorii acestei zile

mă închin la picioarele unui arbore
din care tu
ți-ai croite cuvinte

Vin să te venerez în fiece amurg
printre frunzișuri rococo
negre și albe, pietre de go

în aluatul cuvintelor topesc silabile
inima mestecă esența
nedeslușit
bate
a
iubire

Era…
în ziua inimii întoarse
…..
Eu îți vorbeam cu pietre revărsate
tu-mi răspundeai cu stânci de munte, reci

nimic nu e la-ntâmplare
nici vântul cu stropii de apă
nici gândul că îți zâmbesc doar din pleoape
nimeni nu-mi știe numele meu de seară
doar strigătele păsărilor în zbor

Doar câteodată…
Ehei, câteodată,
Îmi rodesc în păr fragi și perle de scoică sidefată
Din ochi mi se preling cuvinte de apă albastră, sărată
Și îmi crește pe piele un fel de mușchi verde de vată
Făcându-mă atât de pădure și atăt de curată…

trupul tău ca un oraș în prag de seară
adună culorile le lustruiește în tăcere
le modelează
pentru ale împrăștia pe străzile nopții
vis


Știi…


ploaia a adus pe buzele tale, uscate
două picături de dragoste
cu gustul mării sărate

departe de aceste lucruri fără memorie
cuvântul visează forme chipuri
te reface pe tine ființă
din rostogolul vântului
împodobindu-te
mireasă

Mai știi
când ne iubeam
ningea cu pulberi aurii
pe trupurile noastre, adulte
de copii

mai știi
noaptea se crapa de ziuă
îmi suflec silabele până dincolo de inimă
îmi desfac brațele într-un cerc perfect
un strop doar un singur strop
din prea-plinul meu
îl dăruiesc acestei zile

așezată în pragul primăverii
vii tu
ce îți usuci inima de mare
îți înrdăcinezi cuvintele
în profunzimile abisale
ale
cântului

Frumos versul tău de aici, pleci de la real , să te reăsesc spre sfârșit la fel, dar nu e așa , tu mereu altul, tu mereu spre suprarealismul din tine. Visezi prea mult dincolo de realitate. Îți recomand să trăiești realitatea, uneori visul e prea riscant, dar azi aici versul tău e plin de nuanțe, de multe nuanțe, e păcat că trec neobservate... spre alte zări spre alte inimii poate

Doar penteru cel ce ești, după versurile tale:

migălind cuvintele mă întorc spre ferestrele larg deschise
tu

ne regăsisem undeva la mijlocul zilei
vis

îmbrăcați în stihuri uitate de vreme
suspin

mi-am închis cuvintele în închisoarea inimii tale
sărut

s-au spart pânzele de ziduri mi-am aruncat sufletul
alb

tu vis suspin sărut doar în alb

Adrian Munteanu? Da, el este, am mai citit asemenea anti, tot la tine, dar acesta de aici mi-a adus un zâmbet cât toată fața. Oricât vreau să mi te închiupui în versul acesta nu reușesc, văd doar zâmbetul tău amar uneori de realitățile vieții. Mă luase versul tău cu totul încât la prima strofă ultimul vers, cel cu Năică eu găsesiem o rimă deocheată, m-am surprins, eu și rimele… Toată aprecierea, restul cuvintelor, cred că deja le știi, ești sindardul după care încerc să mă ghidez uneori!

Dincolo de speranțe și umbre suntem noi, noi cei care gândim prezentul, uităm trecutul, și mai nou nu mai vedem nimic în viitor, mereu se spune: trăiește clipa! Si da, dincolo de umbre uneori descoperi doar umbra celor care au fost sau au vrut să fie, a celor care, doar, au evadat, altfel de cum îi știm noi, pribegind pe drumuri de rugină, de la început ruine, înainte de a fi un tot unitar. Peste tot umbre, e prea mult întuneric aici, să fie lumină!!!
Nici măcar sfârșitul nu dă o notă de optimism poemului, încearcă un alt sfârșit sau poate un alt început, nu eram pregătită azi pentru un asemenea poem, dar …aștetăm!

Din viata
Ce vă spun are temei
Și învăț,ca multe cele:
\"Este greu fără femei!
Dar și-alaturea de ele!...\"

Ghicitoare spui? Nu știu ce să zic eu, nu încerc dezlegarea, ci doar pot spune că azi te găsesc altfel sub clarul de lună, că pe ici pe colo mai intrăm în umbră asta e altceva. Frumos te descopăr, e o frumusețe aici la tine, versuri pe care le citesc cu multă placere… Azi doar te admir în frumusețea versului!

Sper sa nu fie de offtopic, imi cer scuzele de rigoare pentru autor, am sesizat ceva masculin ( mie sincer să fiu îmi plac portocalele gravide) acolo dar... am întâlnit foarte multe persoane feminine care scriu sub această perspectivă. Sper că nu e o greșeală chiar așa de mare. Greșeala pe care o faci tu e mult mai mare, să știi că eu sunt: DOAR MARIA!

Povața
Ia seama totdeauna,
Să nu te poticnești:
Nu-i greu să iști furtuna,
Greu e s-o potolești!

Epigrama, această formă de exprimare o considera cineva ca pe o străfulgerare a unui adevăr, eu zic că e o străfulgerare a minții creatorului. Fiecare epigramă are la bază o anumită morală. Ei, uite aici atât conținutul cât și forma sunt deosebite, ce concluzie pot trage, e că autorul are mare dreptate, nu că și el ar fi blond, ci doar când este vorba de blonde, eu tot caut poanta, nu știu de ce n-o găsesc cred că tot el e cel ce o deține. Uite și povața dar să știi că nu-mi apaține !!!

Povața

Ia seama totdeauna,
Sș nu te poticnești:
Nu-i greu sș iști furtuna,
Greu e s-o potolești!

Un poem pe care îl pot numi suprarealist, ascunde mistere ale creației, mistere pe care autoarea le exprimă cu o mare ușurință, poezia are un fir invizibil unificator, se derulaează aici evenimente ca într-o proiecție, unde semnificațiile nu pot fi căutate în realitate, ci undeva dincolo de zborul păsărilor, cu mirosul acela de plămâni, un spirit inovator: vreau să mănânc o portocală
și nu știu de unde să încep
probabil tot de la partea cu ploaia

Dacă versificația îi cam obosește pe unii, eu pot spune că aici mă regăsesc ca la mine acasă, cu toate că nu scriu cu rimă, cu toate că albul versurilor îmi dă altă senzație. Rima e cea care te prinde în dans, în dansul silabilor, pe o muzică pe care doar autorul o impune, dar depinde foarte mult și de receptor. Nu sunt tehnician al cuvântul și nu caut niciodată să văd câte silabe sunt, pe care din ele cade accentul; la mine inima e cea care simte versul trecut prin minte, că acolo în sonet sunt două catrene de început și apoi două tertine, e mereu o surpriză. Cred că exprimarea fiecăruia ține de psihologia sa, de caracter, eu consider sonetistul ca un mare mozaicar, așează piesă cu piesă după culoarea care i se potrivește… Un sonet de excepție descopăr azi, nu-i fac analiza, fiindcă simt că nu trebuie să trec decât cu simțurile prin cuvinte…

Frumusețea versului simplu te așează în fața cuvintelor și începi să le dezlegi semnificația, uneori sub umbra amurgului, simt aici o timiditate a metaforei, o timiditate solitară gânditorului, imagini construite cu grijă, cu grija pictorului care își pregătește culoarea, e aici realitatea unui moment văzut prin temperamentul autoarei. Apar mai mult imagini senzitive, le privești cu ochiul și le simți cu inima. Cititorul e cel care primește, respinge, selectează, absoarbe simțurile venite din poem.

Dezmăț de umbre, mirosuri de femeie, de bărbat, toate doar la începutul unei nopți, poate fi vis poate fi un adevăr, oricum poemul îți inspiră pasiuni ascuțite mai putin poetice mai ales pentru cititor, el rămâne doar cu imaginea, mesajul îl interesează mai puțin. Gândurile sunt ascunse aici, se prezintă doar atmosfera ca apoi să te lase pe tine ca cititor să inventezi, eventual să visezi. Cititorul e conștient că aici se ascunde și misterul întâmplării pe care trebuie să-l dezlege. Un poem frumos cu un sfârșit incitant, chiar dacă: adorm cu tine alături
și-o liniște de moarte.

Frumusețea poemului tău te scoate din realul zilei și te transpune dincolo de timp, e un mister aici, un mister pe care îl simți, dar care, e greu să-l lămurești. Din partea mea un sentiment al neputinței de a mă transpune cu totul dincolo de cuvinte, dar merg pe lângă ele să le simt mirosul, să le simt răsuflarea și să le simt mai bine. De poemul acesta te apropii cu sfială e ca și cum te-ai apropiat de un punct secret, și apoi neputința ta de a-l suprinde, dar nu e un lucru rău, ci doar îndrăzneala cititorului de a viola secretul. Suntem uneori puși în fața unui fapt și ne mirăm că simțim dar nu găsim formula de exprimare. Dar ce e important e că poemul tău mi-a dat o stare de suflet identică cu ce vrei să exprimi...

De remarcat:
nu i-a plăcut tristețea din așternut
o zi frumoasă, soarele roșu imens
apoi vânătoarea de vulpi

Prezentarea acestui moment e întru totul înscrisă unui articol, care conține în el esența evenimentelor, prezentarea făcută o caracterizeză pe autoare, așa cum spunea ea nu va intra în prea multe amănunte, esența, da și a structurat bine totul. Am fost cu sufletul acolo mai ales că îmi propusesm acest lucru, dar din motive bine întemeiate prezența mea acolo nu a fost posibilă. M-aș fi bucurat să cunosc un om ca Ilarion, cu o sensibilitate marcată de voință, dar mai ales de încrederea în iubire, în iubirea universală.
Am reținut în mod deosebit cuvintele transmise de Ilarion pentru noi cei de aici, pentru noi care avem atâtea posibilități să putem iubi și … O prezentare deosebită. Pentru articol pentru cartea lui Ilarion, dar mai ales pentru poezie tot respectul și admirația mea!

Poemul tău îmi aduce aminte de frumusețea verilor, când lanurile își prind în cosița lor flori roșii de mac. Prima imagine ar fi asta, apoi mă transferi ușor spre frumusețea unui sincer sentiment cel al copilăriei, nu departe de lumea pe care de fapt ai vrut să ne-o prezinți, acel sentiment curat al iubirii ușor intuite, dar ascuns dincolo de cuvinte. Un dar după versurile tale:

de mâine proaspăt prin zidurile străvechi vântul te caută
în legănarea grânelor asemeni zilelor pe umerii lăsați
se răzvrătesc macii sub jertfa pașilor tăi
dorul cu ochiul blând te caută cuvânt
în rotocoale de mângâieri

pădurea banală și trufașă stă cu porțile deschise
să-mi te fac icoană
întru nemurire
copilărie

A doua steluță nu-mi aparține, la început nu era nici una apoi au aparut la dublu, vina nu cred că îmi aparține, rog un editor să șteargă unul din comentarii. Mulțumesc!