Maria Prochipiuc

Un poem ermetic, o abstractizare a simțirii, o încriptare deliberată a limbajului, prin care tu cititor neobișnuit cu acest stil încerci să te folosești de analiză și imaginație, pentru a te provoca pe tine la a găsi sensurile.

E un poem al elevației gândirii și exprimării: căutândă gura caldă a privirilor / dâră subțire în care se clătinau amețite simțuri. Forțe nebănuite te fac să creezi imagini uneori neînțelese, e oare o înstrăinare de tine? și totuși e percepută fizic: în van mă strigi /clopotul arde ca focul.

Încerci să spui ceva, dar imediat apare o măsură de protejare a intimității, chiar dacă unele probleme existențiale te frământă, nu lași să transpară aproape nimic spre exterior: eu încropeam timpul din laptele puțin și fad
al unei lumi prost alcătuite

La sfatul cu inima se cheamă acest poem, la sfat poate în pragul apusului când inima începe să simtă lipsa celuilalt, când selele încep să sclipească pentru a lumina două umbre, care se întrepătrund, visezi întru amiază, nici nu încerci să-ți apropii măcar umbra ta, totul e disparat…

Amintirea joacă roulul cel mai important, nuanțe de regret ce transpun din tot poemul. Aș renunța la versul: cred că ești cardiopatia mea definitivă e aruncat așa cum o barcă iese în larg atunci când condițiile nu sunt prielnice, rupe din ritmul poemului, dacă vrei e ca un fel de cădere, iar versurile de după nu mai au forța de început( e doar o părere) și resemnarea: înțeleg acum
vei fuma o țigară fină desigur mentolată
vei iubi o femeie
vei alunga orice tresărire a inimii

Versurile au o anumită melodicitate luate pe ansamblu, e dăruirea celui ce ar vrea să fie în toate, care vrea să încerce orice soluție. E ca un fel de rămas bun, parcă te pregătești de plecarea cea de pe urmă: Vreau ca o parte din mine să rămână aici,
Vreau ca o parte din mine să rămână afară
Vreau ca o parte din mine să curgă fluent
Și partea aceea din mine care de-atâta vreme se vrea câmp
Să o împodobească asemenea naturii
Până când în sufletul meu neliniștit și tâmp
Vei pune capăt grijilor și urii!

Pot numi acest poem: testament. E atâta imaginație încât ai impresia că se întâmplă cu adevărat, totul pare a fi perfect lumea toată e așa cum ți-ai dori-o: Pe care unii pași se abat arar, într-o doară,
Dar nu-ndrăznesc să o înfrunte.

Te simți a fi cel mai important, de asta ești exigent cu arta poetică și insiști pentru perfecționarea stilului, prin concentrarea maximă a celor scrise, prin densitatea folosirii cuvântului în diverse construcții. Nu mă voi opri asupra rimei, că nu asta contează, dacă respecți un anumit canon, cel mai mult are importanță cum se aude la ureche, dacă poezia are o melodie și eu pot spune că Da!

.....</b>

Nu te-am mai citit demult, cu toate că ai mai scris , dar probabil nu am prins eu momentul. Mă opresc aici mirată de ce întâlnesc, un vers simplu dar care cuprinde în el dorul celul ce se vrea altfel de cum este, de a fi descoperit de celălalt ca pe un cânte. Cuprinzător în acest vers e că vrei doar cântecul cucului, nu știi că el e singur mereu, sau nu-ți ieșea rima? Curge frumos, dar am o întrebare aici sigur e așa: mai ia din roz, mai pune gris ?

M-am oprit aici la tine nu cu gândul că voi dori să ghicesc, chiar dacă stau destul de bine cu intuiția cred că mi-ar sta mult mai bine să consider această ghicitoare cum îi spui un text de sine stătător, dar nici asa nu voi face, voi lăsa doar semnul acesta că am trecut și că te mai citesc din când în când
Să fie Poetul( artistul) sau poezia?

Șobolani albaștri au rolul de a schimba totul la trecerea lor, nu știu de ce tocmai șobolanii, dar ce pot face eu dacă așa a dorit poetul, sunt animale care îmi dau o anumită stare cînd le văd în realitate, aici în poezie, încerc să înțeleg sensul. Câmp de păpădii, șobolani și apoi o ploaie de fluturi, și asta se întâmplă după trecerea lor. Ce îmi place foarte mult de aici și de asta m-am oprit să comentez sunt versurile: o ploaie de fluturi cu ochi lichizi
transformau cerul într-un fel de oglindă
cu mii de aripi
ce reflecta pământul în care îmi înfingeam
uluit
degetele

- iar finalul dă sensul poemului, când te găsești într-un pustiu și când setea te macină ( poate numai la figurat) poți vedea orice, chiar și acele animăluțe au un sens aici, pe cât sunt de dezagrabile, îl pot face pe visător să reflecte cerului doar frumusetea din inima sa.

Nu s-a mai întâmplat nimic, nici măcar mersul nu poate să-și urmeze cursul fiindcă toate se opresc ca la un semn în alb, indiferent ce cuprinde acest alb: un schit, un nor,un cuvânt…un poem al ducerii și întoarcerii, e un fel de dute-vino: călătorii nu vor ști dacă secundele
sunt bilete dus-întors

E viașa aceasta ca un desen animat în care fiecare își are rostul lui, uneori bine definit, alteori fără nici o țintă. E aici un amestec, e ca un vis alb-negru, totul e în mișcare, totul e în căutarea, și mă întreb la final: ce se caută? Nașterea, lumina sau doar căutarea continuă?

Asta am simțit la citirea versurilor tale:

demult nu s-a mai întâmplat nimic
ne situăm între frică și extaz
e poate ne-putința iubirii
mereu cobori
fără să te ridici

nici apăsarea pământului
nu te lasă să scapi de tirania lucruilor
chemările disperate
din când în când
mânjesc
cu alb
poarta
sufletului

P.S. Te-ai lăsat parcă prea mult dezlniată în acest poem, nu ai mai concentrat...

Îmi îndrept gândul pribeag spre versurile ce au dulcele cânt al chemării spre ea spre el… piruete în poezie, printre versuri și printre cuvinte, cauți calea, spre inimă sau doar spre dansul lebedei? Nu am mai citit demultă vreme versuri semnate Bogdan, încerc să te recunosc…

din ceață mă ridic ca o plutire
lovit de nevăzut sclipesc pe alocuri
urmele pașilor tăi

în cercuri îndepărtate alerg incendiat de visuri
unghiurile le preschimb în umblet
în clipe șerpuitoare
pribegind prin înțelesuri răzvrătite

te văd în alb
îmi ridic mâna la tâmple
era doar

umbra!

P.S. Aici m-au dus versurile tale, e de bine , e de rau, cine poate ști. Se modeleaza pe coordonatele sufletului meu puțin înfrigurat...

Un poem în contextul treceri dincolo de noi, un poem a căutărilor, dar mai ales a cunoașterii de sine. Eu aș vedea versul: voi scrie dimineața pe fruntea vidă așa: voi scrie dimineați pe fruntea avidă ( e doar părerea mea, cred că se potrivește mult mai bine avidă, dă nuanța de așteptare că se va întâmpla ceva) . “Genunchii rotunzi” îmi dă senzația perfecțiuni, a cercului, acolo unde totul este posibil. Versul cu cele mai multe semnificații: și uite cum plouă fără căință

Interesantă sintagma: cât de adânc e întunericul, și mai departe - absențele nu au nicio culoare. Gîndul acesta în pragul nopți poate cuprinde în el o întreagă folozofie, iar îndepărtarea ultimului vers e așa ca o concluzie sau poate o continuare a primului dar spus altfel, fiindca aici repeți: ,,important când pleci să,, probabil e pentru a accentua momentul plecării și ce se întâmplă după...

Nicolae – mi-ai pus niște întrebări desigur deduse din poemul acesta, acel preambul se referea nu numai la cea dintâi noapte, ci e un preambul al poeziei dacă vrei.

1. Cel ce se condamnă la singurătate, rupe orice legătură cu realitatea, e o provocare de a sădi tulpini pentru a găsi fructul.(o formă de interpretare, să știi că eu în comentariile poeziei, așa cum bine a sesizat Liviu mint, îmi plac interpretările, de asta nu voi spune cu adevărat ce am gândit când am scris).

2. Da, în palme poți zămisli întoarcerea, tu știi cât de mult pot vorbi, știi câte își pot spune palmele?

Mă bucur că nu ai reușit să te abții e interesant să afli cum poate fi interpretat ce scrii tu… ei vezi pot recunoaște că nu întâmplător am folosit decorul cum bine ai sesizat cu ceață, acolo se poate ascunde misterul.

îmbrățișați

noi mai tîrziu...
vom coborî în rădăcini
să aflăm cine suntem

înainte să ne scurgem în hăuri

Semn că poemul acesta mi-a vorbit într-un fel anume

Liviu s-ar putea să ai dreptate, de fapt prima parte a poeziei o consider un preambul, un fel de amintire poate a timpurilor trecute sau cine știe... nu-mi place să spun prea multe. Versul pe care l-ai remarcat am fost în cumpănă cu el, dar se pare că e de bine că totuși l-am pus acolo- Multumesc!

de cîte ori te-am lăsat singur
te-ai uitat cu nesaț la locul rămas liber
cauți întunericul să-ți poți descoase sufletul trecătorilor
tastezi numere în căutarea infinitului
nu încerca numărătoarea
e inversă

am scris despre el și despre ea
despre tine ne vom scrie

Nu am mai făcut lectura de aproape 20 de zile, primul meu text de azi m-a atras prin titlu, chiar de multă vreme nu am mai citit ceva atât de real, dar spus în atâtea moduri, ce e foarte interesant e, ca, parcă îl vedeam pe autor în fața mea pargurgând toate acestea și odată cu el și eu, mi se părea că se întâmplă cu adevărat. Imi plac castelele, ascund dincolo de ziduri sau uneori în zidurile lor adevărate mistere. Citind proza ta mi-am adus aminte că într-un anotimp am vizitat castelul Roznov, am trăit cu adevărat atmosfera de acolo, fiecare încăpere refăcută purta amprenta unor vremuri care deveneau reale dacă aveai un pic de imaginație și poate nu o să-ți vina a crede, că acolo la Roznov am văzut-o și eu pe castelană, era cu parul negru lăsat desfăcut pe spate, eram deasupra zidurilor și de acolo de sus o priveam...era îmbracată în albul imaculat al purității, de mână o duce un tânăr la fel de elegant cu părul căzut rebel pe frunte - la fel de negru, dar nu era el castelanul, era doar cel ce furase mireasa și a adus-o la castel...mai multe poate îți dau un subiect de altă proză.

E aici la tine o amestecătură de real cu vizionar, imaginație, iar real, toate acestea dau frumusețe scriiturii, m-ai și amețit la un moment, m-am întors și am reluat. A fost o mare făcătură la mijloc, eu nu cred în ele dar cică se mai practică...

Pentru frumusetea și simplitatea dialogului, a povestirii, a misterului și a multe altele...

În revista lunară de cultură – Conexiuni ( martie 2006), revista apare la New York:

· Bogdan Geana – Liviu Nanu în camera nesecretelor
· Liviu Nanu – Apăsați tasta Any
· Daniel Bratu – Calea Ginambria

În Mesagerul Olteniei, ziarul apare la Craiova - există o rubrică intitulată Poeții de pe www.poezie.ro:

· Daniela Luca
· Maria Prochipiuc
· Liviu Nanu

în fragede mirosuri
chemarea amurgului se prelinge
pe cerul sângeriu

Semnul trecerii mele pe aici!

Ionuț Laurențiu - s-ar putea să ai dreptate referitor la această oprire între te și ti, dar m-ar fi bucurat foarte mult și o sugestie, mă voi gândi, tu mă simți cu sufletul acesta este adevărul, eu încerc să scriu de cele mai multe ori din starea pe care o am în acel moment, așa cum spunea Adrian Munteanu, încerc să mă scriu.

Răzvan - tu, semnul întrebării mele, frumos spus, iubirea este singur modul de a fi tu, e bine de cele mai multe ori să ne vedem în alb-negru, iar din balansul culorilor să ne îmbrăcăm stările și mai ales faptele noastre. Tu ai făcut aici o filosofie a versurilor mele, dacă ar fi să iau de aici ceva ce mi se pare semnificativ, este modul în care ai perceput versul: le-am developat pe hârtia sufletului și am obținut fizionomia ploii sau “Tu, semnul exclamării” pus la sfârșitul unei fraze ascunse în noaptea tăcerii, eu, semnul întrebării pus la începutul iubirii cuibărite “undeva lângă amurg”. Îți mulțumesc pentru modul în care mă descifrezi!

Victor Theodor – te rog copile să-mi spui Maria, poate ne vom cunoaște și atunci îți vei da seama că nu depășesc cu mult vârsta ta :) Ai intuit corect este un poem al inimii așezate între două maluri, încercând să unească sentimente și mai ales oameni

Maricica – văd că și tu te-ai oprit asupra acelui vers: \"delirand alte timpuri\", pentru mine are un rol acolo pus și voi încerca doar puțin să dezvolt, dar nu prea mult că altfel dispare enigma. Am vrut să punctez dragostea, dragostea care uneori este despărțită de timp, mai precis de niște ani, și atunci când te împiedici în acești ani, totul devine delir, vrei să uiți timpul și …Și bine ai intuit este dură asocierea, ei vezi aici e totul, de aici și sonoritatea puțin înfundată a cântecutlui, sau poate chiar întreruptă.

Gelu – te aștept la textele mele de câte ori se umple luna, și dacă ai rămas un semn de exclamare într-un colț de site, știu eu dacă e bine sau nu…era mai bine să rămâi la colț de vers așa aș fi înțeles că ai avut ceva de luat de aici, dar dacă ai zis că mai treci, aștept!