Maria Prochipiuc

Am citit cu multă placere cele scrise de tine, cu toate că lumea asta fantastică nu o accept decât în poezie se pare că proza ta m-a prins altfel de cum credeam, fiindcă nu e prea departe de realitatea imediată. Lumea virtuală e poate mult mai aproape de cea fantastică și totuși știi că acolo se ascunde până la urmă o realitate. Voi reveni și la altele.

Notă: Atenție! Nu lasa spațiu intre text și semnele de punctuație, probabil din cauza vitezei:

- Își violă fiica și nu păți nimic ; se simți bine ;
- Își înșelă nevasta și nu păți nimic ; se simți bine ;
- Își ucise nevasta și fiica și nu păți nimic ; se simți bine ;
- Jefui o bancă și nu păți nimic ; se simți bine ;

îngerii din ceruri strigă
hip hip hooray! dumnezeu a mai creat o galaxie
hip hip hooray! dumnezeu a creat o super-nova
se lăudau cetele între ele pornind adevărate războaie
care din ei au fost primii Care vor rămâne – o parte a cerului văzută altfel, sau poate intuit altfel, așa o fi fost începutul? Așa îl vrem noi astăzi, altfel decât ieri, dar știi sunt lucruri pe care oricât am vrea nu le putem schimba decât în mintea noastră, ultimul vers poate fi evidențiat

la masa tăcerii furată de la brâncuși serafimii stăteau la sfat
era timpul să dea nume planetelor ce mărșăluiau în galaxia oamenilor – Aceste două versuri sunt de excepție, serafimii cei cu douăsprezece aripi, frumos spus și o interpretare intersantă, se simțeau și ei făcând parte din ceata Creatorului.

jupiter scuipă semințe așezat turcește pe bordură
atunci îngerii i-au spus „dumnezeul raiului”
pluto ghemuit într-un tomberon plângea
și-a fost botezat „dumnezeul iadului”
marte rușinos ca o fată mare înainte de-a face sex
a fost denumit „dumnezeul războiului”
neptun alerga după o pungă de floricele
și-atunci a fost exilat primind numele de „dumnezeul mărilor” – Nu prea îmi place aici la tine folosirea cuvântului Dumnezeu pus în diverse ipostaze, dar azi oamenii își creează mulți dumnezei, zei si alte, cred că aici ai forțat un pic, cu toate că transpus în realitățile zilei de azi cam așa ar fi.

Mă opresc aici să las loc și altora… te regăsesc altfel decât în acel crepuscul de lumină, când împreună am pornit de multe ori pe arătură..

pus-ti-u-le
îmi crești din umăr albastru
mirajul femeilor rubiconde
și te întrebi în ochii lor
de ce
de ce ești un puști pătrățel
între un fluture și
fructele coapte din gleznele lor – imagini pline de sensibilitate feminina, daca nu as cunoaste autorul as zice ca nu e barbatul din tine aici, e doar sufletul acela ce simte dincolo de cuvinte altfel de cum ne putem inchipui. Mereu ma intreb, cum reusesti sa te transpui in lumea aceasta a suprarealului? E aici un sentiment al iubirii, dar de ce arida. Nmu mi se pare la locul lui versul: și poalele zânei măseluță, poate gasesti alta forma de exprimare, se pierde foarte mult aici. Ultima strofa e exceptionala:

totuși
adult de-o vârstă cu mine
puștiulică în ochii lor
ești doar o iluzie
între aripi de cer
cu noi secunde de zbor
în liniștea lui

Elena, eu te-am inteles, a fost doar o forma de multumire a mea, eu sunt vorba lunga sa-mi ajunga, tu in cateva cuvinte spui totul, si acest lucru este foarte important, cu toate ca poate o analiza pe text ar fi si mai, dar bucurie este si atunci cand vezi ca esti citit.

Aș continua povestea ta ca un răspuns: nu, nu am putut dormi nu din cauza realității care te sufocă, ci mai ales că nu-ți înțeleg gândurile, nu-ți pot citi inima. Visurile mele sunt adevăruri, fiindcă eu viesz doar cu ochii deschiși, am uitat demult copilul din mine, nici nu m ai aud râsul acela bucuros cand soarele era la amiază și un nor jucăuș se adăpostea deasupra noastră și ne făcea să sărim în sus de bucurie…

E semn că am înțeles și că această frîntură de proză reprezintă un moment în care încercăm să ne regăsim pe noi în noi prin celălalt. Tilul mi se pare prea dur. Sugestie: Nu prea te văd în apele tale

Elena - Semnul trecerii tale pe aici mă bucură, văd că ți-ai ales doar o frântură de vers, de ce? Se pare că e ce ți-a plăcut, e bun și doar atât!

Sonetul, cântecul acesta de seară care îți dă atâta liniște sufletească te face să te întrebi, până unde poate duce imaginația, dar trăirea? Versuri răsifirate de gene, abia deschise, folosești de data aceasta cuvinte simple, dar cu înțelesuri profunde: fulg în palma izbăvirii; val de tain mirii; și poate versul cel mai reușit - Vegheaz-un măr s-adoarmă în panere. Poezia ta are mereu ceva de spus, este semnificativă atât prin sentimente cât și prin expresie, dar cea mai importantă este armonia:

Vestind uimirea-n ațipite veri.
Iar îngerul cu șapte aripi albe
Va coborî, înveșnicind tăceri.

Si un alt semn:

Nu-mi clătina răsufletul privirii,
că simt durerea peste coapse
Nu-mi tulbura sfiala din artere
să cad în somnul cel fără de noapte

Oprește ritmul tobei pe galere
să pot vâsli spre cerul zdrențuit de ploi

am lacrimi ca spaimă a invidiilor altor femei
mi s-au otrăvit anotimpurile cu nostalgiile cuvintelor
întru căutarea din mine îmi apăs unghiile adânc
să-mi pot astupa urechile de prefăcătoriile lumii

nicicând minciuna n-a stăbătut timpul nimicindu-l
ca acum
nici o aromă nici măcar un gând
nu-mi mai poartă pașii spre tine

Un semn că am trecut și eu pe aici...

Dana – ai dreptate, o poveste se poate reinventa în orice moment, totul e să-i acorzi credibilitate, îți închipui că poate fi orice nume? Da și cum bine ai intuit poate să-mi aud glasul, glasul din mine care îmi vorbește uneori. Mulțumesc de receptare!

Raluca- mereu căutăm răspunsuri, uneori le inventăm, alteori, doar freamătul unor amintiri te fac să plutești deasupra unui vis, dar ce te faci când visul devine realitate?

Erika – Orice plecare are și o întoarcere, poate e mai greu de înțeles cum te poti întoarce atâta timp cât nici măcar nu simți că ai plecat, fiindcă dincolo de noi amintirile își fac de cap. E aici o aducere aminte a unui timp trecut demult și consemnat într-un jurnal,adăugând acum doar câteva nuanțe, încerc prin aceste scrieri să-i dau viață jurnalului, că uneori întâmplările ne copleșesc încât avem impresia că se întâmplă acum, aici stă toată frumusețea unei scrieri, să fie mereu actuală…

Luana- uneori ne întoarcem doar cu gândul, dar trăim atât de intens momentul încât îl putem spune încât parcă s-ar întâmpla aievea, simți mirosul celuilalt ...

Andreea – tu ai simțit textul acesta mai mult cu sufletul, e probabil pe coordonatele tale, de asta spui ca nu ai mai găsit și alte texte, sunt destule, dar cum bine ai intuit sunt considerate romantice și prea siropoase(spun eu).

Dorin – din nimic a făcut Dumnezeu lumea, a lucrat doar cuvântul

Elena – cred că eu scriu mult mai mult decât simt…și poate chiar mi se potrivește firii mele. Mulțumesc și eu de lectură!

Gelu – Delicatețe feminină spui? …și eu care credeam mereu că mă pot confunda cu masculinul

Mihai – dacă ecoul acestor rânduri au ajuns până la tine, îți mulțumesc!

Cristina – e adevărat amintirile pot rămâne undeva în inima noastră eu am preferat să le așetern în această pagină să prindă și alte sensuri, în rest să auzim doar de cele bune.
Elena – Mă bucur că aceste rânduri te-au oprit pentru o clipă și ai gustat din ele
Ina – suflete de ce ești așa de… nu e nimeni vinovat de tristețele noastre, poate doar noi cei ce simțim acest lucru fiindcă alimentăm inima cu amintiri sau poate o sensibilitate excesivă ne face să simțim mai mult decât trebuie. Mulțumesc pentru apreciere!
Lidia – ai intuit bine, e scrisă dintr-o sufloare după o noapte de nesomn înainte de a pleca la un drum, am vrut să așez pe hărtie ceea ce m-a întristat într-un fel, dar care îmi dădea totuși speranța că ceva se va schimba.

... din cauza plecărilor mele răspunsurile au venit abia acum

Da, mereu, mereu avem ceva care parcă ne reține sau ceva ce ne facem să ne întoarcem, pagina aceasta a existat cu adevărat, nu e vis, ci doar întâmplare sau poate nici întâmplare, ci așa a fost să fie. Am hotărât să mă exprim și altfel decât în poezie, nu știu cât de bine este, dar aici ai mai multă libertate în exprimare... și tu ce crezi că m-am întors? ... și îi desenz numele să îi pot vedea chipul.

...și răspund duminica la telefon

Mulțumesc, am corectat!

A fost spus - să înțeleg că a mai spus altcineva ceea ce am scris eu? Probabil e o formă de comentariu, dar nu-i înțeleg sensul...și spus a fost!!!

Mariana- mulțumesc de aplecare asupra textului meu, dar mai ales pentru comparația pe care o faci referitor la text- bulgăre de lumină, fiecare cititor se regăsește pe sine în text , probabil sensibilitatea ta dă noi valențe textului și ce-am mai reținut e comparația cu stânca. Eu în fiecare text aș folosi cuvântul stâncă să-i pot da diverse interpretări( imi place foarte mult), aici nu l-am folosit dar se pare că tu l-ai descoprit ascuns pe undeva…

O epigramă de zile mari pot spune, eu nu sunt cea care pot da un răspuns din vârful săbiei, dar pot percepe ceva calitativ, și așa cum spun marea majoritate a epigramiștilor că poanta contează cel mai mult la o epigramă, aici nu este nimic de contestat, apoi prozodia, totul mi se pare așa cum trebuie, oricum după auzul meu sună foarte bine, iar că mi-ai înseninat puțin clipele citind aici la tine e un mare adevăr!

O altă fațetă a poetului, te regăsesc azi altfel decât ieri și cine știe cum va fi mâine. Un frumos poem de dragoste, unde cuvântul respiră prin toți porii, unde versul are vocalele așezate în așa fel încât să formeze o melodie, e așa ca o melodie de vioară, poate fi simțită cu adevărat de cei inițiați în a trece dincolo de cuvinte, de aceea versul ți se fixează în memorie și te trezești cu el prin minte
Voi remarca câteva construcții deosebite:

Cernut în palme versul ți-l așezam pe pleoape
Curgea apoi lumina cu lux de amănunte,
Probabil mai descreștem redevenind copii

Iubire, viață, regăsire, despărțire (?), toate așezate în versuri care îți încântă auzul precum susurul unui izvor.

...și stelele se preling pe marginea versurilor căutând un loc, azi doar în inimă...

Șoim pe umărul stâng niciodată dormind
Visez copilăria în hainele ei calde
Trecând neobosită prin lanuri cântând
Despre râul în care-a plecat să se scalde.

Versuri calde pline de candoarea aducerii aminte a vremurilor ce au trecut, a prezentului: Miroase dinspre nord a mere coapte,
E-atâta lumină și-atâta tăcere!

Copilăria e cea care păstrează nealterate rădăciniele conceptuale ale spiritului creator, departe de zona tulbure a visului neîmplinit:

Visez copilăria în hainele ei calde
Trecând neobosită prin lanuri cântând
Despre râul în care-a plecat să se scalde

Poezia ta e deosebită, folosirea șoimului aici cred că e doar pentru agerimea lui, pentru faptul că e o pasăre puternică, e ca un fel de apărător. Cel care se aseamănă cu el este un om mândru, iar limbajul folosit aici în poemul tău e departe de actualitatea folosită astăzi:

Și din iubirea lor numai de-o noapte
Se nasc copii cu frunți aurifere,

Am descoperit la tine o dexteritate, care ține de arta cuvântului, ai o predispoziția nativă pentru acest lucru:

Părul negru de maci înflorit într-o parte,
Ce-albastru e cerul, ce albă cărarea,
Sub braț doarme mândru purtată o carte
În care-un munte întâlnește marea

- Un eveniment ce merită cu adevărat evidențiat, fiindcă în acest spectacol joacă actori care nu sunt numai artiși ai interpretării, ei sunt și cei care mânuiesc cu abilitate condeiul poeziei. Interesant este faptul că tinerii fiind, unii dintre ei studenți , alții elevi, unii au chiar serviciu, își petrec timpul într-un mod cu totul deoseboit, ei si-au dedicat din timpul lor celor care nu au pe nimeni sau daca au, au uitat cu desăvârșire că mai există prin acele centre. Felicitări inițiatorului, regizorului, tinerilor artiști , dar nu în ultimul rând celui care a pus la dispoziție acest text. Amănunte probabil le va da autorul.

în straie de răcoare
bobul se fământă
la întâlnirea ploii

micro-poem

Raluca, aici e o pagină de jurnal, tu ai făcut o analiză foarte serioasa asupra aceste paginii, și bine punctat referitor la simțire, și apoi sunt și eu pe principiu: ca nimic nu este întâmplător, că totul e așa cum poate vrem să fie, dar datorita unor lucruri independente de noi, trecem pe lângă ele si nu le observăm sau nu vrem să le observăm și atunci când ți se întâmplă ție așa ceva te miri, că ai ajuns să fii ca cei pe care poate îi detestai. Atunci când începi să dăruiești uiți de tine, uiți că și tu mai exiști, și te transferi celuilalt ca și cum nu ți-ai mai aparține și cum bine ai punctat dacă nu știi să te oprești ajungi la risipire…

Oare chiar a te îndrăgosti nu ține de noi? Aici parcă nu aș fi de acord cu tine, depinde și de noi dacă vrem acest lucru, chiar dacă uneori ne copleșesc anumite stării – e starea efemeră în care te complaci și nu de puține ori se ajunge la ruină, nu la ruina materială, ci la ruina sufleteasca pe care greu o mai recapeți.

E minunat cum gândești referitor la apopierea de celălalt , la căutarea luminii în el și poate aici stă totul, prevezi o scânteie și ți se pare că e cerul acolo și dacă lumina din tine nu poate absolvi întunericul celuilalt , atunci chiar ești pierdut…

Voi lua drept cuvânt pentru mine: Importanța felului în care te legi de oameni se învață mai mult din experiență.

Îți mulțumesc pentru faptul că ți-ai așezat sufletul aici în pagina mea și este pentru mine o învățătură din tot ce ai spus.

Visul , cel care preschimbă realitate în efemer, știi uneori visele nu mai încap într-un suflet singur, și-ți trebuie o pereche cu care să le împarți. Tăcere și durere sunt cuvintele care străbat din poemul acesta pe cât de simplu, pe atât de concentrat în sentimente. Tăcerea se va pierde în neantul orbului și va deveni cerc, cerc de lumină să poată misutui pustiul. Iubirea este singura în măsură să ne arate drumul, spre ochii deschis spre asurzire.