Prin nopți fără somn adesea pășind

Știu că ești foarte singur și toate ferestrele și-au tras obloanele, e mult de când dorul își făcea de cap prin colțurile minții. Ce crezi tu acum, oare în ce ape ne mai scăldăm, de-ai reveni, s-ar dezgheța inimile și ar fi potop de ape. E frig aici la mine, dar și în sufletul tău cu tot focul ce arde, poate doar dogoarea urii mai aude pașii de afară. Cine poate fi, chiar nu te întrebi? E căutarea noastră ce lin se curbează peste munți înecată de valurile vieții. A fost doar o întâmplare ce a rodit în aerul care separă trupul meu, de trupul mirărilor din jur. Ne-a rămas surâsul într-un început de primăvară. Și tu și eu trecem biciuiți de depărtări și ne închidem în rana refluxului de ieri. Ne-am trezit ca doi străini, clădim ziduri despărțitoare, dar ne chemăm ca la-nceput. Din gura mea de rouă cuvintele-ți par viclene și nu mă vezi cum mă dezbrac de urletul ce mi-a strivit toate cuvintele în zori. Te-am găsit de atâtea ori treaz deasupra sărutului meu, ardeai pe rugul dorinței povești din miez de noapte. Cuprins de dor și de tăcere te caut mereu în adâncul meu. Vom sparge zidul muțeniei să facem loc iubirii flămânde, acoperiți de întrebări ne vom naște din poeme. Te compun mereu în gând, îți memorez tăcerea, mă vei ajuta poate să deschid o fereastră spre amurgul ce se apropie de tâmplă. Când spaimele nopții nepătrunse de taină vor rostogoli pietrele vei căuta poate un nume ca să ne exprime. Am să te strig acolo unde gândul e doar șoaptă, te voi purta sub fâlfâit de aripă în zbor…și…ne-au căzut frunzele într-un început de primăvară, iar un nor prevestitor de furtună stătea la pândă zidind îndoială și…Iubirea noastră-i tragică și mută, iar pașii sapă adâncuri, sunete-n beznă – păcat, dulce otravă!