Fără dezlegare la plecare

Zorile clipoceau la stingerea nopții către răsărit, gata, se topește fierbințeala dorului, speranța stătea neclintită la marginea drumului în văzul tuturor. Ce poți face sufletului, să-l scoți din adâncul durerii? Privesc pe geam cum clipele se transformă în clădiri, copaci, pajiște...picură a ploaie, tristețe și multe gânduri amestecate în vârtejul motorului ce parcurge timpul. Lipesc fruntea de fereastra încinsă de razele soarelui, ascult glasul tău ca dintr-o ghicitură, nici nu mai respir, mă trezesc zâmbind, întorc clipele de la un capăt la altul…șoseaua fuge nebună sub mine, axa discontinuă îmi dă speranțe. Îmi lipsesc acum palmele tale să pot găsi drumul înapoi...picură din nou a ploaie, eram îmbrăcată în roșu cu miros de tei abia înfloriți prin Cișmigiu. Am înconjurat de trei ori privirea ce m-a străpuns fără milă să-i pot găsi sensul, cu buricele degetelor încă mai mângâi tălpile goale ce călcau apăsat pe zgura de cuvinte. Îmi întorc privirea, vecinul meu își descătușează trupul într-un somn adânc, mai bine închid ochii, stau cu ei așa, închiși într-o nesfârșită împăcare...printre gene mi te strecori pe furiș, aseară ascultam muzica greierilor ce-și plîngeau singurătatea, priveam în adâncul verdelui să-i pot descoperi culoarea și acum? Acum totul este în urmă, mult prea departe, doar răgazul ultimei clipe se prelinge printre pleoape, mă privește ca o primăvară...la picoarele tale se rostogloește râsul acela strident...da, bine, dacă așa vrei... Mă simțeam încătușată, din când în când mi se părea că sunetul telefonului îmi străpunge urechea... când o să vii? Erai cu spatele spre mine și pașii tăi lăsau urme de mealncolie în jurul a două ființe ce se doreau una...nu mai există graniță între rău și bine, pașii șovăiesc, fierbe în urma lor puterea darului, îți desenez umbra pe ritmul muzicii de Bach, deschid ochii, mâinile tale pline de flori îmi dezlegă părul peste durerea zilei de ieri...așez literele să-ți potrivesc numele, să te pot chema, cine știe, poate îmi auzi glasul, când aminitirile ți se scurg prin vene. Inima bate în ritmul sunetelor: m a r i a a a a... nu pot opri nimic, totul pășește parcă înaintea mea...era telefonul ce îmi agită mintea, dintr-o suflare nebună...da... ce să fac, să urc, să cobor? Poate mă voi întoarce…………………………………………………………………………