Viață la kilogram

Probabil nu ai dormit toată noaptea, din nou gândurile te-au țintuit în realitatea asta sufocantă. Știu, ai colindat tot orașul, te-ai așezat probabil pe o bancă și ai început să visezi. Da, asta ți s-a întâmplat și ție cel puțin o dată în viață. Și ți-ai promis că de mâine te vei schimba, vei zâmbi poate mai mult, vei medita la umbra unui fir de iarbă. Dar ciclul acesta nesfârșit, continua, continua, fără nici o noimă, fără nici o lege care să îl guverneze, absent și omniscient, asemeni unei zeități abstracte. Și într-o zi un copil ți-a zâmbit. Și ochișorii ți-au amintit de universul pe care îl colindai în copilărie, în care stelele formeau constelații pentru un zâmbet de-al tău. Apoi un bătrân ți-a cerșit un zâmbet, dar sufletul tău era incapabil de a sări în ajutor. Erai prea gol. Ai început atunci să te întrebi de ce mai trăiești. Era ceva ce te rupea de cotidian, cireașa amară numită poate speranță... speranța într-un viitor în care cineva îți va vinde pe câțiva lei o viață.