Maria Prochipiuc

,,TIP DISTRAT BANTUIT DE FANTOME ISI CAUTA PERECHE’’

E ca un fel de joc scrierea ta , dintre toți prietenii tăi cel mai mult îmi place de Gogoașa fiindca e un ,, tip sobru, dar care se imbraca ciudat. Pantaloni roz, camasa rosie si sacou mustar. E sobru, e blond si are dintii grebla’’. În legătură cu însurătoarea, cred că cel mai bine ar fi fost să apelezi la prietenii tăi. Din spusele tale totuși ,,prietenii tăi’’ ți-au fost de ajutor în legătură cu Stejara, altfel cum ai fi putut s-o vezi îmbrăcată în halatul tău și cum ai fi putut tu să-i rupi ciorapii si …? Și uite așa ,, De atunci nu am mai incercat cu nimeni. Pana azi, cand am dat articolul in ziar. Acum stau la masa, impreuna cu cele trei fantome si pandim telefonul. Asteptam si speram.’’
Te-am citit cu zâmbetul pe buze tot timpul.
Vezi , parcă se aude telefonul...!

De fapt în urma discuției aprinse pe marginea articolului, tu te-ai oferit să-mi demonstrezi ce înseamnă diferența dintre dragoste și datorie. Ca și în alte cazuri ,, Orice barbat este tentat de a gusta din placerile adulterului dar unii abuzeaza si de statutul pe care i-l confera societatea’’ ( de ce numai barbatul?) Tu ai dat doar exemplele de mai sus, pe parcursul istoriei omenirii sunt multe cazuri care fac exceptie de la regulă. Iti mulțumesc!

Nu știu de ce, dar văzându-ți numele m-am gândit să poposesc câteva cuvinte aici la tine! Încerc să dezleg , e o tristețe a serii cu pricina, lipsea totuși cineva, cine ? Clown-ul? Și totuși erau șopatele…în lumina tremurândă a frânturi de extaz și ,,ganduri frumoase si epistole / inchinate aceleasi ce se vrea / nesfarsite copilarii.” Unde ești copilărie???

Te întâmpin cu un : Bun venit !
Mult succes !
Speranța nu moare niciodată!

Ce pot face? Să stau pe loc? Nu. Intru și eu în jocul tău.
Iar acel dor drăgălaș, să ne poarte prin oraș, prin oraș și prin boschete, să-ajungem la Dragobete, apă vie, apă moarta, cu multe grade cotată, și chiar de n-o fi fetească… Ne multumim și c-o băbească, să ne spele, să ne-adune, la o sanie cu… restul îți aparține…

,,Sunt adierea primăverii!’’ – în miez de iarnă , o adiere tăcută, cuminte și caldă, aduce cu ea răsunetul iubirii, care de multe ori , vine fără anotimp, vine și atunci cand ghioceii își gasesc loc undeva pe la tâmple ,,Am simțit-o și aseară/ când eram cu gândul/ la tine ca și la/ ca și aiurea, tot timpul.
Am simțit fiorul primăverii și al iubirii!

Mereu îmi pun această întrebare : ,,Cum de-am ajuns, de-odată, aproape, invizibili ?’’ chiar dacă nu ,,strângeam în coapse ghețuri,…’’ există momente de neliniște a ființei noastre când ,, gândul ielei’’ rătăcește prin ape, iar întrbări: ,,Cum de mă-neacă plânsul prin / dunecă nu-mi ești, cum de nu stau / să-mi fi aproape, ce mai vreau / nisipul alb s-adune ? Și da, eu nu mă vreau bibelou ( stii tu șarpele...)dar descântecul tău îmi place... și cheamă tot ce vrei ,, să chem clipa, s-alung anii / ce ne-ajung, ce telegarii / ni-i incarcă de ninsoare...’’ și... vino printre noi cei aproape (in)VIZIBILI!

’’ Nu bănuiam atunci că cerul,/legat la glezne cu fir de întuneric/ se va termina prea jos, înainte de ochii noștri,/că diminețile vor uita să ne răsară, albastre’’- minunat spus ! Cîte nu bănuim , le simțim și nu le credem că ar face parte din noi, de fapt nu vrem să credem, pare o ușoară întristarea a ființei tale a unei iubiri trecute (???)’’ Azi/ trăiește încă în mine femeia care, incandescentă,/ putea fi a ta.’’ Acest ’’Azi ’’lasă loc de speranța.

Ai dreptate că ,,S-au scris și se vor scrie multe despre Eminescu. Clișee sau nu... cine știe,...” Nici nu am venit cu nimic nou, am vrut doar să consemnez acest moment petrecut de mult în Iași.
Comentariul tău e justificat, mai ales că : ,,Eminescu e cel ce m-a învățat să iubesc poezia, m-a fermecat prin simplitatea și armonia versurilor sale,...\"

Draga mea, fiecare cu părerile lui, si mie nu-mi displac, fiindcă te fac să mai vezi lucrurile si altfel, si respect opiniile fiecăruia. Rămân la cuvintele lui Pascal: ,, dacă acești oameni mari sunt mai mari decât noi, e fiindcă au capul mai sus decât noi, dar picioarele le au tot atât de jos ca ale noastre. Poernesc toți de la același nivel și se reazemă pe aceeași scoarță a pământului...”

Ovidiu,
Nu întâmplător l-am abordat pe Eminescu din alt unghi. Mă gândeam că mi se va reproșa, că am vorbit mai mult de Veronica , dar ... te rog , propune o altă abordare , (asta e o formă ) tu poate vii cu ceva nou, colaborăm !!!

Suflet plin de bucurii, știam că mă aștepți să vin cu ceva, am încercat să postez de dimineață dar se pare că am avut probleme cu conexiunile, am reușit e adevarat mai spre seară , și cu ajutor de aranjare a textului ( ii multumec ! nu îi fac numele public să nu se înteleagă greșit) iar faptul că ai plcat cu un gând răsucit nu mi se pare atât de grav - :)
Știu că tu simți cu inima , cuvintele nescrise au ajuns la mine ca un fior

Sunt atît de sinceră încât știu că nu te vei supăra pe mine pentru ce voi spune, trecerea ta pe la noi mi-a făcut o mare bucurie, nu pentru stele ci pentru faptul că ai înțeles cu adevărat mesajul meu( de fapt era mesajul celor doi) că totuși noi existam și suntem cunoscuți ( după cum si alte popoare) după ceea ce am fost și suntem. Mi-au plăcut și cuvintele tale : ,,e stilizarea unor inimi frumos rotunjite într-o iubire nemuritoare.”

,,A vorbi de Eminescu este ca și cum ai striga într-o pestera vasta- scria Arghezi undeva-‘’ Ai deptate Nicolae!
Probabil din prea multă nostalgie m-am distanțat de oprera poetului și am căutat o parte în care ne puteam regăsi fiecare din noi (poate doar unii care mai cred în minunea dragostei). Fiecare are punctul lui de vedere, poți aduce laude dar și… când lauzi ai ce spune, când nu ai ce, critici ( nu e cazul tau).
,, A vazut in femeie simbolul fericirii. Ca-l iubea sau nu, ramanea straina lumii sale « reci », unde isi gasea intotdeauna refugiul. Deceptia i-a dat inaltimea care-i lipsea din dragoste, inaltimea plopilor fara sot. Deceptia a fost locul de incoltire a Luceafarului.” E o realitate pe care cred ca exista și astăzi. Mie nu mi se pare ceva ieșit din normalul cotidianului nu e singurul care ar fi putut avea decepții în dragoste, dar spre deosebire de alti poeți muza lui a fost vie , nu o închipuire sau ceva de care nu s-a putut apropia. Chiar marele Balzac spunea: ,, e absurd să pretinzi unei femei să iubească același bărbat( si invers), la fel cum e absurd să spui că un artist celebru are nevoie de mai multe viori ca să compună sau să execute o melodie încântătoare … dar a uitat că mulți interpreți , deși nu s-au despărțit de viorile lor , au cântat deseori și pe ale altora.” Se pare că muza lui Eminescu trebuia să reprezinte simbolul necredinței femeii de a înțelege tulburătoarea poezie a dragostei.
Comentariul tau mi- a adus o mare bucurie , in tumultul discutiilor avute pe tema Eminescu, dar mai ales Veronica! Îți mulțumesc!

A scrie despre Eminescu în aceste vremuri e mult prea mult, e poate o îndrazneala, a-ți omagia trecutul și pe cei care au contribuit, pare ceva...
Pentru mine a fost doar o aducere aminte... că undeva, chiar foarte aproape de trecerile mele zilnice a fost un OM, ca mine, ca alți, dar care a contribuit tulburător de mult la cultura acestui neam. Poate și noi cei de azi ,încercam prin comunitățile de la Iași, Timișoara, București, Chișinău să reânviem acele întâlniri care aveau loc sub cupola Junimii ...

Dana,
Te cred că ai citi-o și pe \"față și pe dos\", și ai mai dat un sens la care nici nu mă gandisem , cel cu stelele căzătoare , citindu-ne reușim să dam sau să aflăm noi sensuri.
Iți mulțumesc , trecerile tale mă plouă cu stele!

Dacă am reușit să scriu un comentariu la versurile tale e doar pentru faptul că n-am mai auzit privighetorile cântnd, și am intrat pe furiș în paradisul tău fără a plăti acel tribut, ghidându-mă după ciocnitul paharelor care cântau ceva de inimă albastră, iar ... de urcat și de coborât scările , nici nu se mai poate , doar pe loc ...mă pierd în sentimente descoperind defrișări ale ironiei, iar clarul oricum era obscur...era atâta culoare , încât am văzut răsăritul curcubeului...poate data viitoare...

,,Bluza aceea, țesută din fulgii iernilor trecute,
nu se mai potrivea cu statura mea.
Mă simțeam încorsetată în ea și bănuiam stângaci…
poate mă strânge gerul.
Am aflat mai târziu,
că lângă copilul din mine
crescusem inseparabilă chiar EU.’’
Minunat! Te am în mintea mea albastră într-o frumoasă seara de sfârșit de octombrie, când inima pulsa lacrimi de emoție! M-am oprit în pragul tău să-ți urez un an cu multe bucurii si multă sănătate!

Greu am ajuns la tine - Lexington KY USA! Nu vreau sa-ți comentez scrierea ( poate mai tarziu) ci doar vreau să-ți spun că te afli printre cititorii mei (cel care mi-a acordat încredere) , și vreau sa-ți urez toate cele bune!

Mi-am ales acest loc pentru ca aici mă simt mult mai aproape de tine și de mine, nu întâmplător , ci pentru că ,,Mângâierea nopții-i risipită-n seară, / Murmură tăcerea vechi îmbrățișări,’’ și mai ales că mă inviți ,,Cu sclipiri de cântec mă îmbii la dor’’ vin cu glas albastru , aici în pragul tău spunându-ți un: La mulți ani destul de întârziat , și că îmi este dor de Craiova!

Dana,

Cu toate ca anul cel Nou și-a început mersul prin timp de multă vreme, abia acum am reușit să ajung prin nămeți la tine draga mea . Am vrut sa-ți fac o surpriză de Crăciun cu telefonul ... dar a rămas scris undeva ... mi-am întins aripile să zbor iar vânturi mi-au stat în cale ... sunt înfrigurată , dar cu inima plina de bucurie că te regăsesc la fel , neschimbată, te așteptam în alt veșmânt, dar cine știe poate o vei face în curând...îți doresc un an cu multe stele care să-ți îmbrace chipul si sa ai doar bucurii!