Maria Prochipiuc

Ioachim din neam împărătesc cu daruri îndoite desfășurându-și inima împodobind cu lacrimi Altarul către Dumnezeu cerea rod pântecelui Anei zălog din darurile sale PreaÎnaltul i-a dăruit-o pe

Timpul e ncruțător, uneori cuprinde în el toată dulceața lumii, alteori se împarte pe clipe și oameni, după un timp se așterne uitarea… strivesc sub negrul tălpilor, albul imaculat al zăpezii,

culcată-n spaime privesc legănate de înger tăceri înfiorate uriașele ape depărtează malurile – durutele tărâmuri ochii sămânță fără bucurie – paparude derutante amarul acesta de pe buze –

Și în adîncul ambelor orbite Eu chipul ți l-am ferecat pe veci privirea ta despoaie și sfâșie furtuna sorbim destinul cu pasul sigur o împietrise-n cântec noaptea muiată în albul de

Miercuri dimineață. Sună telefonul! O voce mă întreabă dacă mă duc la lansarea lui Bicuță.Cu măselele înfofolite în antibiotice, mă gândesc cine o fi Bicuță și despre ce lansare o fi vorba? Ca să nu

acopăr ochii cu perdeaua norilor lumina îmi cuprinde forma amenințându-mă cu vârtejuri de gânduri pasărea se zbate în apele neliniștite căutându-și liniștea cămașa vineție stă sub lespedea de

mă ajung din urmă cuvintele pipăindu-mi cu mâini de orb căușul sânului dinspre cer doar plânset și totul pentru o îmbrățișare ploaia mângâie scheletele căzute mormane de cioburi nenăscute

Punct de plecare >>>> crengi despuiate, leagănul pământului galbene ape tomnare sub pălaria timpului freamăt de vise săruturi albastre dincolo de timp cer deschis slobozit din frâu mi-a zâmbit

picioarele scrâșnesc din încheieturi după lupte epuizante foamea și disperarea mă aruncă în fața inamicului noțiunea timpului nu mai poartă legătura cu întregul de unde să știi că e noapte sau

te caut femeie dincolo de obsesia iubirii chiar dacă ziua aceasta s-a crăpat la colțuri într-un azur de singurătate tu trebuie să știi cum îmi picură în creștet ecourile toamnei târzii din pântecul

mi-e sufletul prea alb pentru iubirea aceasta zidită în vânt pe la răscruci de vremuri rostogolindu-se pe templul trupului îngenuncheat minciuna caută lumina cer năruit printre degete pe

de te-aș putea gândi un câmp de maci sau arbore-ncărcat de floare ploaie ce răscolește al primăverii neant sau poate o rază ca să-mi cearnă nădejdea mirului ars sub icoană aș cere să te-așezi ca

ghirlande de flori îmi leagănă tristețeaîn visul vechi de dincolo de soare pe gura vântului plecat aiurea o floare de crin alint pe pajiști de dantele printre copacii plini de roduri în hora

Florile trupului tău îmi vor așerne covor peste care îmi voi pleca genunchii toate drumurile le voi face ghem sub aripile vântului așteaptă-mă dincolo de anotimpuri să culegem împreună argintul

dac-aș bate-ncet la ușa ta vei deschide fără să privești cum se-ntorc pe aripi din povești visurile care le-ai uitat... fac mâinile căuș și te sorb cuvinte știam că scrabble e un joc în

bucură-te locaș al dumnezeiescului dar închinat cu podoabă împărătească bisericii lui Hristos copilă a Israelului binecuvântată Fecioară chivot însuflețit ți-ai plecat genunchii înaintea

lumini zgâriate în veșmânturi coboară Bucegii râuri adunate din sărutul norilor pe buze petale de fluier așează erau mărăcini cândva înconjurați de bocetul pământului neștiut de nimeni își citește