Maria Prochipiuc

Mulțumesc pentru urare, mulțumesc pentru faptul că existăm, mulțumesc pentru faptul că am reușit să ne cunoaștem dincolo de cuvinte și de intrigi, așa cum suntem cu adevărat.

Mi-a bubuit mintea, e posibil să explodeze...și după aproape două ore am reușit să leg și eu câteva cuvinte, nu uita că nu sunt de-a voastră, să treci cu vederea micile nereușite. Sîc!


Cunosc și eu persoane care
Au lapte acru-n călimări
Și o dorință arzătoare
Să-l facă pe Florin jumări

Uite așa se întâmplă când în loc de steluțe aurii vezi în fașa ochilor doar steluțe verzi, mi se trage de la atenționarea unui alt epigramist care m-a amenițat cu niște versuri peste ochi, de nu mai văd decât verde...

Florine, chiar dacă nu mă număr printre epigramiști, mereu am apreciat puterea celor patru versuri de a scoate măcar un zâmbet la citirea sau ascultarea lor. Dar oare, de ce faci diferențe între cei de pe aici? Eu chiar dacă nu scriu epigramă, măcar îi admir pe epigramiști, tot e ceva, nu? Uite așa ne împărțim în două, trei tabere: epigramiști, poeziști, prozatori și…. Epigramele postate au fler și merită să fie premiate, chiar dacă spui tu că sunt ,,un cadou de sărbători,,

Aduc aici o frântură dintr-un text scris la mai multe mâini și dedicat în prag de sărbătoare celor de pe site fără deosebire de culoare și apartență politică:) (Florin Rotaru)

Trece-un an și vine altul
Și mă-ndeamnă iar păcatul
Să nu stau în banca mea
Și să vă urez ceva.
Unii vă veți bucura,
Ce-i mai mulți m-oți înjura
Fi’ndcă știu - n-am cum să fac
Pe toți ca să vă împac.
De-aia zic, priviți cu calm,
Luați un distonocalm
C-am să-ncerc la mic și mare
Să fac astăzi o urare.

Pentru calitatea textelor postate toată aprecierea mea, nu fac analiză de prozodie, nici dacă ești pe picior mare sau dacă prima sau a doua silabă poartă haină scurtă sau lungă, depinde în ce ritm dansezi cu iambi, important e faptul că într-un spațiu atât de restrâns dai expresiei putere ca noi cititorii să recunoaștem ,,personalitatea,, celui prins în patru versuri. Aprind o steluță, ca în noaptea de Crăciun să ne lumineze calea spre sufletele oamenilor. Numai bine și în 2010 să vii și la noi măcar cu semănatul...

Virtualia există cu adevărat! Virtualia a existat pentru mulți dintre colegii de aici, a se vedea edițiile trecute:( În multe locuri din țară s-a întâmplat întâlnirea cu poezia, proza, epigrama și cu autorii lor în real, am avut plăcerea de a participa la București în câteva rânduri, la Buzău, la Chișinău, la Cluj și în multe alte locuri ...

Întâlnirea de la Iași este anuală ( cu ceva vreme în urmă Virtualia avea două ediții, una de pimăvară-vară și una de iarnă, acum a rămas doar cea de iarnă, care cuprinde în ea toată frumusețea unui an și care se desfășoară în cea mai frumoasă lună- decembrie). Nu e ușor, nu e greu să faci un asemenea eveniment să devină și real. Anul acesta dl. Grumăzescu și-a arătat disponibilitatea găzduirii evenimentului, un cadru plăcut plin de frumuseți ce pot fi nu numai admirate... Evenimentul de la anticariat i-a adunat pe cei doritori de întâlnirea și reintâlnirea cu virtualul în direct a fost dacă pot spune așa încununat de apariția volumului de cenaclu în ediția a opta. De fapt aceast volum cu numărul infinitului este certitudinea că totul trebuie continuat. A fost frumos la Iași o spun eu cea de aici, fiindcă așa vreau să cred că a fost și pentru toți cei prezenți.

M-am bucurat de vederea și revederea lui Costin Tănăsescu, George Asztalos, Carmelia Leonte, Katia Kelaru, Anda Andrieș, Șerban Georgescu, Dorin Cozan, Leonard Ancuța, Florin Caragiu, Șerban Axinte, Adrian Diniș, Laurențiu Belizan, Daniel Bratu, Roxana Sonea, Magda Chiosac, Paul Gorban, Ion Diviza, Gheorghe Bâlici, Dumitru Soltan Vasile Larco ... e posibil să ... fi uitat pe cineva, voi reveni după ce voi descărca și eu imaginile.

Alina a mulțumit, mulțumesc și eu din tot sufletul tuturor celor ce au făcut posibilă apariția volumului ,,Virtualia 8,, - Silvia Bitere, Maria Gabriela Dobrescu, Andu Moldovan și Vlad Tulbure.

Aprind cu tot dragul o luminiță în bradul plin cu poeți, să ne lumineze calea și mai ales sufletul! E luna bucuriei! Lumina să fie și ca semn de apreciere pentru cei ce au fost lansați, dar mai ales pentru opera lor. La o nouă întâlnire sub auspiciile literaturii !

Ai uitat de continuare de după...

Florin Caragiu este poetul ce știe foarte bine să îmbine sacru sub o formă firească a lucrurilor fără a insita pe ,,dogmă,,, lasă libertate cuvântului să se reverse în vers fără a-l ,,cicatriza,, versul are flexibilitate în interpretare. În marea majoritate a poemelor sale găsesc dincolo de cuvinte alte și alte cuvinte, un fel de intimitate ascunsă, parcă nu ar dori să fie descoperită și totuși lasă măcar o fereastră întredeschisă pentru a pătrunde în interiorul poemelor.

Sentimentului de iubire (eu vorbesc în general despre poezia lui Florin Caragiu, fiindcă nu știu conținutul acestui volum) este redat cu multă sensibilitate, parcă îi este frică să atingă cuvintele pentru a nu le ,,vesteji,, . Acest sentiment în poezia lui Florin Caragiu are puritatea sacrului, el crede și speră ca macar acest sentiment să revină în matcă. Desacralizarea tuturor sentimentelor, ne duce spre haus, poate de aici ,,lupta,, lui prin cuvânt ne face să gândim și să ne întrebăm: mai există așa ceva? Da, mai există, atât prin cuvânt, cât și prin modul lui de a fi înainte de toate om și apoi poet, ne învață drumul spre origine, ca un fel de întoarcere în Eden.

Ar fi o bucurie să am în mâini voluml acesta, dar cine poate ști…toată aprecierea mea pentru poezie și autor!

Steluța o păstrez pentru eternitate!

Poeme ce ne duc cu gândul spre alte vremuri, iar visul e cel ce ne apropie de cele mai multe ori de realitate: dacă urc pe strada cu margini de gelatină, îmi apare undeva realitatea, nu departe de ceea ce gândesc: e oricum mai bine decât să mă prefac în cenușa. O întoarcere în timp: uneori tropăie ca un ponei, ne ajută de cele mai multe ori să privim realitatea imediată: eu îi zâmbesc, îmi strecor mâinile pe sub haină…. flacăra pe care o ignor devine oglindă / imensă, prea orbitoare

Visul ne duce spre lucruri ce nu mai încap în noi , ne ,, ștrangulează,, parcă: încep să deșir, fire din mine înconjoară / copacii, bordura, blocurile / și cu cât strada se îngustează...

Chipul fetiței trece din strofa primă spre ultima: chipul fetiței, înspăimântat, se reflectă continuu / luminează capătul din care am plecat / luminează până dincolo de trepte. Doar poneiul este realitate ce ține trecerea spre o nouă zi. Plăcut!

m-am lovit oameni, …. cred că lipsește o legătură
Spre ei mă îndreptam. Acolo unde o găsisem și prima dată.- aici ar fi bine să reformulezi
Apoi mi-am amintit de Dumnezeu și am început să spun Tatăl Nostru, doar că mă tot pierdeam pe la mijloc.De la „precum –pauză după punct
chii ei negri mă opreau, parcă eram ținut în cuie și nu puteam să-i fac nimic făpturii aceleia.- poate o reformulare a sfârșitului de frază (făpturiii aceleia)

Înghețat cum eram, am îmbrățișat-o toată, ore întregi:i-am îmbrățișat picioarele – pauză după două puncte

Dar în același timp, știu că o că după ce o să termin de scris- atenție și aici la că o că…În rest o lectură plăcută. Voi reveni și pe alte texte.

oricum îmi voi păstra chipul / ca albul în culoare / viețuind / în pântecul zilei / sau poate o să mă pitesc tăcut – am încercat o nouă rânduire și se pare că nimic nu schimbă contextul. Cuvintele dau naștere unor stări ce încercăm să le exprimăm altfel de cum le-am simți: și dacă mai am timp / voi deschide fereastra și voi privi / de o parte și de alta ca și cum / rânduielile lumii ar depinde de mine

Simplitatea versului nu poate fi redată decât atunci când ne învârtim în mijlocul realității: îmi impun un salut sobru și / privesc mimica colegilor de birou / abia apoi trec și la celelalte / nevoi ale zilei...

Am început cu sfârșitul fiindcă mi s-a părut mult mai interesant, partea de început pare un preambul a ceea ce urmează.

Mai rămân pentru o toamnă în seva…aș spune eu, dar aici văd că totul e trecut în starea de așteptare, dacă o luam în sensul direct acest lucru e imposibil de a se realiza: ascut în mine toate simțurile / ascund tăișurile sub mănușa albă

Probabil ai plecat de la acel cuvânt: marcescent și ai construit în jurul lui (e doar părerea mea) ca pornire e foarte interesant, de fapt vrei să schimbă acea stare de a rămâne ,,vestejită, uscată,, și de a renaște pentru că anotimpurile se învălmășesc: tu nu știi că în mine se învălmășesc anotimpurile / așteptările / și celelalte frunze

pentru că nu știu de ce dracului mai scriu
pentru că degetele mele doar numără
bani
criză
cât de departe să nu stau de tine
pe hârtie nici atât
nu pot – E aici o detașare completă de realitate, e un fel de răzvrătire a stării de fapt, există momente când nimic nu ne mai mulțumește și atunci ne răzvrătim: nu știu de ce dracului mai scriu, aici e totul, doar prin scris reușim să ne detașăm de ceea ce ni se întâmplă și apoi să ne punem întrebări și să găsim tot noi un răspuns: cât de departe să nu stau de tine / pe hârtie nici atât / nu pot

și asta îmi aduce aminte de o pisică
avea al doilea ochi întors
la început
pentru că atunci am cunoscut-o
am crezut că vrea doar să se razbune
sau pentru că îi era foame
dar se uita la mine
cu singurul ei ochi de pisică
și nu mai aștepta nimic
de parcă
parcă i-o luase sufletul înainte – în a doua strofă e o rupere totală de prima, o altă stare, o altă expunere, în spatele cuvintelor există niște fire inviziblie, ca niște ecouri care se estompează atunci când pronunți cuvintele: de parcă / parcă i-o luase sufletul înainte, doar pentru a redescoperi substanța incertitudinii nepronunțată direct, doar subliniată ușor: pentru că atunci am cunoscut-o / am crezut că vrea doar să se razbune. Multe versuri sunt inovații, tocmai pentru a scoate în evidență starea de spirit a poeziei: și asta îmi aduce aminte de o pisică / avea al doilea ochi întors

Finalul e un fel de justificare a ceea ce s-a întâmplat mai înainte: pisica aia e moartă / e moartă / și a murit

Titlul ar fi de comentat, dar mă opresc aici, e interesant și cred că am înțeles poezia din mesajul titlului, restul e doar o explicație.

Da, emoționată de acest moment am uitat candela ce doresc să fie aprinsă acolo pe mormântul acoperit de toamna târzie. Toată aprecierea!

Uite ceva la care gandeam dar nu am îndrăznit să spun, fiindcă mi se părea că era prea repede după plecarea celui ce a fost și va rămîne pentru noi Mihai. Chiar în zi de sărbătoare a Sf. Arhangheli Mihail și Gavril, trmiteam mesaje celor ce poartă acest nume, mi s-a oprit privirea înmărmurită pe telefon după ce am apucat să trmit mesajul și mi-am zis cu voce tare: Ce faci? Mihai e plecat în eternitate, e posibil să primească sau nu mesajul...dar sunt sigură că l-a primit și cu vocea și chipul lui blând mi-a spus: îți mulțumesc, Maria!

Nu vreau să fiu patetică, dar merita Mihai așa ceva, acel soldat cu bocancii prea grei, cel ce în simplitatea lui nu și-a făcut lansare la ultima carte, merită ca noi să facem așa în decembrie lansarea, să fie ca o recunoaștere a celui ce a plcat în liniște și așa cum Eminescu își doreasă-i fie codru aproape același lucru i s-a întîmplat lui, își are așzarea întru veșnicie acolo sub poala pădurii, probabil în liniștea serii aude șoapta lacului de la Ciric

soarele-n răsărit
printre frunze
gânduri răvășite

O mică joacă printre poveștile toamnei

Cuvintele ascund în configurația lor o sensibilitate dusă până dincolo de interior acolo unde da-urile și nu-urile rispesc nisipul din clepsidră și rămân doar oamenii. Albul de pe tâmple poartă nu numai îmbinarea gândurilor îmn vorbe, ci o deplinătate a înțelepciunii. Poemul are o organizare proprie a versurilor și un anumit flux al enunțurilor, cuvintele nu au numai o armonie proprie, ci și forță de sugestie.

Dacă concluzia e doar un punct, ce pot crede? Mă și întrebam ce drum ai urmat de ai ajuns în delirul meu, dar poate nici nu are importanță.

\'\'apa rece ca gheața \'\' asta este o comparatie total nefericita- de ce nu ai încercat să faci o comparație fericită să am și eu un exemplu după care să mă ghidez. De fapt aici nu este o comparație, e de fapt o întărire a ceea ce este simțit, dar uite, chiar mi-ai dat o idee și voi schimba: stropii reci sting focul ce mă înconjoară

\'\'zidurile se prăbușesc ca într-o goană înspre pământ \'\' din nou, unde altundeva sa se prabuseasca? – aici rămâne așa fiindcă există acel ,,înspre,, care pentru mine are o anumită semnificație

\'\'mă divizez în fii(i) fiilor mei \'\' imaginea aceasta este frumoasa, cu iul acela in plus- mizez pe iul acela în plus, așa că ce mai pot spune? Mulțumesc!

\'\'degetele sunt ca niște perfuzoare conectate la pvinițele hidratante \'\'aceasta este o imagine de proza mai mult. greoaie.- aici poate ai dreptate, dar încă nu am găsit o sintagmă potrivită să pot scoate în evidență starea, ar fi poate mai bine dacă aș spune; venele... dar nu știu, sunt dispusă la acceptarea unei propuneri

\'\'(în)moi unghiile în sângele pruncilor striviți de șenile\'\'- există și forma ,,moi,, cu acel ,,în,, dă altă notă

\'\'zdrongăie\'\' exista asa ceva? – era prin anumite zone cuvântul, dar poate pentru înțelegere voi corecta și voi spune: zdroncai...

\"Donici, cuib de-nțelepciune\" – uite că a mai trecut un octombrie unde epigrmiștii s-au adunat în cuibul lui Donici pentru a demonstra încă o dată dacă mai era necesar meșteșugul mânuirii săbiilor. Pentru frumuseța momentului un loc mai bine ales poate nici nu se putea decât sala Teatrului “Satiricus” Ion Luca Caragiale, acolo unde umorul și buna dispoziție sunt acasă.

Felicitări organizatorilor pentru faptul că, în fiecare an găsesc o nouă locație pentru desfășurarea acestui festival, tocmai pentru a-i da mai multă frumusețe, țin minte că anul trecut duelul s-a petrecut pe Aleea Clasicilor Scriitorilor Români…

Dacă anul trecut au participat 71 de concurenți din România, anul acesta numărul lor a crescut la 90, deci „Drumurile noastre toate” duc o dată pe an spre Chișnău. Mult succes vouă organizatorilor și felicitări participanților.

Trecerea ta de la poezie spre starea de proză descoperă o maturitate a scrisului. Această personală e de fapt o confesiune, un fel de note biografice, a trecerii prin clipele care te-au marcat în primul rând pe tine și apoi trecând totul spre acea mogâldeață care deschide într-o familie atâtea orizonturi. În titlu aș fi spus doar: Lumină și lumină! Am găsit multe pasaje interesante, subtilitatea semnelor de întrebare, deschid cititorului noi perspective de a te cunoaște. Nu comentez prea mult, las doar semn că am citit și să spun că ești fericit și pentru faptul că ai un înger care să te apere- Rafael

caut oamenii care să mă surprindă,
lucrurile inutile, cărțile între coperte alb negru,
melcii din talpă, străzile în plus, drumurile în minus
toate numele – citesc versurile de aici și gândesc că importante într-un poem ar fi până la urmă acele lucruri inutile, care de cele mai multe ori devin pietre de rezistență și uneori ori chiar lucruri apetisante, asta doar așa ca o comparație… suntem surprinși de propria persoană, când ne privim și nu ne mai recunoaștem. Primul vers mă duce cu gândul la un fel de dezamăgire, o readucere aminte a ceea ce dădea parcă sens timpului ce a trecut.

Strofele sunt ca niste flashuri, fiindcă brusc treci de la prima la cea de-a doua fără să menții o continuitate. În prima strofă e de fapt o imagine, ca un fel de prezentare a stării generale, după care, totul pare uitat, ne pui în față un alt tablou, o altă imagine, care nu pare să aibă nici o legătură cu ce urmează, dar nici cu ce-a fost. Trebuie să citești cu atenție primele versuri ca să poți pătrunde versul următor: dar îmi plăcea să spun când mă întrebau ceilalți, avem și noi lighean de prins rușii ( acum să fac o paranteză referitoare la acea ,,perioadă,, când doream să vedem și noi ceva mai mult la televizor și cineva a descoperit că acel lighean avea propietățile unei antene parabolice cu care se prindeau rușii), bine această variantă era doar pentru cei din partea de nord, dar, e interesant cum ai reușit să surprinzi acest lucru făcând trecerea de la dialogul cu Silvia ( presupun că e cea de peste Prut) și prinsul rușilor cu ligheanu. Acest vers desigur că poate avea și alte conotații, eu am luat doar sensul direct, dar se poate extinde pentru cei ce au imaginație.

Ultima strofă întărește acea dezamăgire și de fapt nu mai incluzi lumea, ci, mergi direct spre o anume persoană, domnul Pa…ce-o mai fi făcând oare domnul Pa ? Nu aștept răspuns, fiindcă tu deja ai găsit explicația : a trebuit să vină puștiul ăsta să discute cu mine
ca un bărbat matur...

am să te tac până mâine
mâzgălesc în aer un semn necunoscut – de aici mi-am propus să pornesc în peregrinare prin lumea ta, nu înainte de a bate în geam să pot pătrunde lăsându-l pe el acolo în acea cameră unde nimic nu mai are importanță. Voi străbate lumea să pot pătrunde sensul zidului ce ascunde în el tăcerea, tăcerea acelui mâine ce poate naște o iubire sau o poate tăcea.

Necunoscutul semn aduce realitatea îndepărtată sub privirile cititorului, mâzgâlind timpuri ce pot fi străbătute prin puterea visului mult mai ușor, un scenariu bine realizat: oamenii trec grăbiți cu sacoșele pline cu ziare vechi / cred că toți zâmbesc, deși nu le văd chipurile / știu că undeva la etajul șapte se întâmplă un miracol.

Un poem concentrat cu o mare putere de sugestie: podeaua se tulbură ca o mocirlă / până în dormitor mai sunt două secole / două armate de învins / câteva morți de trecut / șapte îngeri cu aripile sfâșiate lângă geam / un zgomot în stomac / inima s-a mutat puțin spre el

Nu analizez ,,rondelul,, tău din punct de vedere structural, ci ascult doar versul să văd ce îmi spune, ce îmi transmite și da: Cad frunzele pe-autostradă… Jivine latră a paradă… cad frunzele pe-autostradă... și-adorm cu gândul, ca o pradă…

Ai adus în atenția noastră o temă ce era folosită cu ceva ani în urmă, asta doar pentru aduceri aminte, azi nu mai este decât în actualitate - tăiatul frunzelor, se pare că cineva acolo sus se ocupă de acest sport. Înainte era un sport a celor de vază, acum? Acum doar: Jivine latră a paradă… în lipsa ta, că numai eu… cad frunzele pe-autostradă...

Imaginile sunt foarte bine redate prin cuvinte: cad frunzele pe-autostradă, se taie peste capul meu… cad frunzele pe-autostradă... cu sfinții în-tocmiți să vadă... a știrilor cu Dumnezeu... în clopote de pe traseu... cad frunzele pe-autostradă...

Versurile pot fi rupte din context și din fiecare să poți scoate câte o imagine, îmi dă acea stare de mișcare a frunzelor în căderea lor. Cuvintele sunt într-un joc zglobiu.