Între trezie și moarte

Era a nu știu câta oară când Maia îmi trimitea mesaje de felul asta. După primul, am alergat într-un suflet la ea acasă. Nu era. Am găsit-o o oră mai târziu, înghețată și vorbind cu doi câini, care se tolăniseră uzi și bolnavi la picioarele ei. Am luat-o de acolo, în primul bar unde am comandat două ciocolate calde și așteptam. Așteptam o explicație, un răspuns, să-mi spune orice, numai să treacă, să scap din coșmarul asta. „De ce, de ce ai vrut să faci asta? Cum ai putut te-ai gândit că asta e calea? „Nu știu”, îmi răspundea ea zâmbind trist și absent, și totuși cu ochii ei negri atintiți la mine și eu mă împiedicam întotdeauna de privirea asta a ei și uitam orice aș fi vrut să-i spun. După vreo oră jumătate, ne-am dus acasă la mine cu taxiul. Niciun cuvânt despre rătăcirea ei, mi-a povestit în schimb de o colegă care avea o pisică ce tocmai fătase și mă ruga să luam și noi un puiuț că dacă nu o să-i arunce la tomberen. A fost frumos, una dintre nopțiile acela în care ne încolăceam unul-ntr-altul și din îmbrățișarea noastră ieșeau aburi ca dintr-un vin fiert cu scorțișoară. A doua zi a plecat devreme, înainte să mă trezesc. Mă gândeam la noaptea trecută, la Maia, la hoinăreala ei și mi-am spus că a avut un moment prost, că nu aveam de ce să mă îngrijorez prea mult. A doua oară când am primit același mesaj, m-am alarmat. Eram disperat. Mă gândeam că sunt un prost, că n-am insistat să-mi spună „de ce”, că n-am luat-o în serios. Îmi venea să mă arunc de pe geam, vorbeam singur prin casă și-mi reproșam câte-n stele. În timpul asta o sunam ca un nebun. Nu răspundea și eu simțeam că-mi pierd mințile. Am ieșit aproape dezbrăcat în stradă, m-am lovit de oamenii din calea meu, am călcat în bălți și mașinile mă claxonau în neștire. Mă duceam la câini, acolo unde o găsisem și prima dată. Numai că ea nu mai era acolo și câinii au început să mă latre. Mergeam pe străzi ca un nebun. Mâinile mi se păreau scurte, distanțele îngrozitoare, picioarele butuci. Plângeam și bestemam tot ce-mi ieșea în cale. „Maia, Maia mea, Maia”- spuneam încontinuu, de sute și sute de ori. Apoi mi-am amintit de Dumnezeu și am început să spun Tatăl Nostru, doar că mă tot pierdeam pe la mijloc. De la „precum în cer așa și pe pământ”, săream altundeva, nu puteam să-mi amintesc cuvintele și mă uram mai mult decât oricând. După două ore, am ajuns în față scării. Eram într-o stare jalnică. Când am urcat scările, Maia era acolo, ghemuită, cu un aer inocent, ca o pisică perversă. M-am uitat la ea, îmi venea s-o bat, aveam o poftă nebună să-i trag măcar câteva palme. Am trecut pe lângă ea, fără s-o ating și am intrat în casă, lăsând ușa crăpată. A intrat cuminte după mine și aștepta. Voiam să urlu, dar privind-o mi-a trecut. Ochii ei negri mă opreau, parcă eram țintuit în cuie și nu puteam să-i fac nimic făpturii aceleia parcă tocmai ieșită dintr-un somn adânc. Mă bucuram totuși, mă bucuram așa de mult. Mi-a spus că nu știe ce a apucat-o, că așa i-a venit, că îi pare rău. Înghețat cum eram, am îmbrățișat-o toată, ore întregi: i-am îmbrățișat picioarele, pulpele cărnoase și sânii reci și gâtul și pielea albă și tăcerea ei moale și patul ne-a primit cald și umed, îmbrățișându-ne ca pe doi copii ai nimănui. Știu că dacă o să mă opresc vreodată din căutare, Maia n-o să mai fie Maia, nici eu n-am să mai fiu eu, după cum știu prea bine că numai pentru că o caut ajung la ea, acolo unde ea nu mă lasă, acolo unde mi se neagă. Că tot ce-mi rămâne e tocmai momentul în care în sfârșit o regăsesc după atâtea și atâtea nopți, atunci când începe îmbrățișarea noastră sub noaptea grea. Pentru asta nu pot s-o omor pe Maia, care de abia mai există, ca o lumânare pusă la morți ce din clipă în clipă se va atinge cu apa. Pentru asta nu pot să-i dau drumul și n-am să-i dau drumul niciodată. Dar în același timp, știu că după ce o să termin de scris, o să plâng două ore în patul mare și gol care o să mă primească ca pe un copil al nimănui.