Octavia Sandu

fără cuvinte ești un animal care rage așa ne-a zis Muri în Café des Aviateurs și o vreme n-am mai putut să spun nimic de parcă ceva s-ar fi deșteptat în mine știam că urmează o luptă toate

sunt aici acum aici unde ți-a fost întotdeauna frică să mă cauți și mie îmi este uneori frică e întuneric mai tot timpul sau prea mult fum poți oricând să te tai în cioburi să te

înăuntrul meu crește un copac înăuntrul meu e un bloc un băiat cu degetele groase cântă la pian înăntrul meu sunt drogații care văd înuntrul meu cai cu aripi și femei goale dansând înăuntrul

aici de unde văd lumea sunt singură eu eu eu nimic nu e al meu nici eu nu sunt a mea ci a voastră așa cum țineți în palme un cui și-l bateți în perete așa cum duceți sticla la gură și

Cipi, ce căcat faci? Nu vezi cum arăți? Ce prăpădit ai ajuns? Te somez să iei măsuri! Cipi, nu te duce acolo! Văd că mă înțeleg o iotă cu tine. Eu sunt amărâtă, Cipi. Vino-ncoace! Hai măi la mine!

asta sunt eu priviți-mă goală cum mă înec în trup fără ieșire dacă închid ochii brațele mi se învârt până când ajung un butoi sărat de carne plămânii mi se rotesc ca două farfurii zburătoare

acum nu pot să mai scriu decât despre cât de somn mi-e că am lucrat opt ore am omorât cu zel gândaci am vrut să mă uit la un film dar mi-a trecut am mutat laptopul de pe scaun pe birou am

despre mine n-o să scriu așa mi-am propus ultima poezie a fost în așa hal că m-am scârbit de toate de mine din poezie de poezie de mine care scriam poezia și de mine care nu scriam nimic am

Trupul meu flutură ca un acordeon nefolosit când beau bere pot fi balerina cea mai frumoasă meduze argintii dansează în pieptul meu își ridică grațios tentaculele fandează dacă ne-am săruta am

îmi dădea bice călărind plămânii mei verzi la porțile dincolo de Styx strigătul cerșește din gură să iasă limba se face abur și se-ntoarce ca un yoyo aruncat în pântecele unei gravide în

ai citit undeva Io că cel mai greu lucru e să răspunzi la întrebarea „de ce sunt eu așa cum sunt” și acum ai impresia că orice ai fi fost înainte s-a fărâmițat ca bucățile de pâine încerci

camera e mare și ne urăște pe toți la fel ceara răsuflă gâlgâie de câteva ori și cade pentru noi în picuri mașini nu trec azi și e senin doi amărâți se bat pentru-un televizor stricat și

În parc un stol de copii aleargă în toate direcțiile, împrăștiind un miros de supă caldă. Un croncănit îmbibat îmi ciocănește în gât, o dată cu țigara lipită de talpa pantofului. Îmi aprind alta

frământarea mea trecea din mână în mână ca un bilet de tramvai atunci când ne despărțim fac supa perfectă și degetele mi se desprind de mână ca niște morcovi imaginându-și o întâlnire

seara coatele tale ancorează pe masa de lemn trădând un început de plictiseală, o clipă de neliniște mută când privirea cade de pe lingura de mestecat în cafea pe fața de masă cu imprimeuri de

Adevărul e că habar n-am cum să scriu povestirea asta, pentru că de fapt nici măcar nu e povestirea mea, ci a unui vechi prieten de liceu care mi-a spus-o în spital. Așa că înțelegi cât de greu îmi e

sunt cea mai fricoasă femeie din orașul acesta e greața de vină și plictiseala de ea pe străzile pline nu ies un somn de chinez m-a învârtit câteva zile și revolta îmi dăunează sănătății mai ceva

duci cu tine o gară părăsită oriunde ai merge câinii îți deschid mâinile zidite în corp ca o lamă adulmeci și tu labele ce se suie pe tine închizi ochii și te crezi în fața spectatorilor te

odată o să adormim lung și înnodați ca două fiare frânte ce își sprijină reciproc trupurile după ce și-au smuls toată carnea o să ne arătăm dinții roșii și o să-ți plimbi încet limba pe ei

Tremuram la marginea drumului uzi, murați, obosiți și ne rugam să mai treacă vreo mașină, să ne ia cineva și pe noi cineva. Cum a început ploaia toți au dat naibii concertul și s-au năpustit cât mai

nu mai știu cum era înainte să iau autobuzul 402 când m-ai salvat din ghearele controlorului eu verde și fără bilet mi-am lăsat capul pe umărul tău și-mi era frică să te privesc cum ne-am

aici oamenii îți usucă gâtul sau marea înjură stăinii nu știu nu îmi mai pasă sunt eu o mică spaniolă ce se teme când întreabă copiii cât e ora ori străzile sunt al naibii de roșii mori

Fiecare își îndeasă poze cu tine în ciorapi un așternut pătat miroase a lapte acru ca într-un desen despre femeia spân mustind a ulei ars de mașină se întreabă atunci sincopat se pune o

nu pot să dorm tu stai pe covor și numeri spirale faci calcule împarți relația noatră în ciucuri verzi și roșii depinde de lună dacă pierzi șirul o iei de la capăt arunc plapuma pe