Nichita Stănescu la răscrucea memoriei

Se află în lumea noastră ființe care nu există și care totuși trăiesc, trăiesc în conștiința noastră, în imaginația noastră, în sufletul nostru. Putem să le dăm nume diferite, putem dialoga cu ele, putem să ne sfătuim cu ele și putem să le îmbrățișăm cu privirea, gândul, frumusețea și cuvântul nostru. În măsura în care reușim să pătrundem în structura interioară a acestor ființe, ele devin într-un fel creația noastră proprie, ca reflex al înțelegerii lumii și al înțelegerii de sine, de care suntem capabili. Când aceste ființe, prin felul lor de a fi, gândi și a grăi, prin dimensiunile și iradiația lor sunt cu totul ieșite din comun, obișnuim, cu drept, să afirmăm că ele sunt geniale și că vor persista în memoria noastră cât vom fi... Nichita Stănescu, la care ne gândim în aceste ore, a fost o adevărată fântână, plină de poezie și de poezii. El ne-a lăsat semne, dar ne-a lăsat și noduri. Ce-mi pare însă mai de preț este faptul, că el ne-a lăsat ca moștenire scrisă pe el însuși. Ce vom face și ce va face fiecare dintre noi cu esența acestei moșteniri valoroase nu putem ști încă, fiindcă în lumea noastră se află ființe complicate, care nu sunt și care totuși există ( Horst Samson ).




Era o primăvară neobișnuit de călduroasă, cu mult soare. Întâiul născut veni pe lume într-o vineri(coincidentă??), puțin înainte ca sunetul armonios al pendulei să anunțe orele 12. Primi numele celor doi bunici Nichita și Hristea, părinții îi vor spune mereu Nini. O fire blândă și luminoasă, ca ziua nașterii lui. Înzestrat cu o frumusețe de înger rebel și activitate uimitoare, egalată numai de infinita delicatețe sufletească. Nini era fermecător și bucălat ca o pictură renascentistă. Până la nașterea sorei sale Mariana Elena, părinții îl îmbrăcau în rochițe și costumașe fanteziste croite de tatăl lui. După o întîmplare, în care sesiză diferențele între fetițele din vecini și el, refuză să mai umble astfel costumat.

Pentru poet scrierea, învățarea alfabetului și numirea prin litere a sunetelor sunt prima ruptură a eului cugetător și rațional din fericita identitate cu lucrurile. Această treaptă a gândirii asupra cuvântului o va numi despărțirea insului de propria vorbire. Între mâna copilului și limba lui nu e nici o diferență - Limba lui are cinci degete, ca și mâna lui. Și apucă la întâmplare cu ea orice obiect abstract, cu aceeași dibăcie cu care apuci un fruct sau o surcea.

Vine apoi prima mare alienare, prima apariție a diferenței specifice între ins și lume: școala, clasa I primară, alfabetul o-i , oi. Deodată afli că vorbești, brusc, vorbirea din cântec devine cu totul altceva. Nu e decât o formă personală de a atrage atenția asupra importanței pozitivei alienări a copilului prin o și i tulburătoare rădăcină a celorlalte înțelesuri.

Cu trecerea în clasele mai mari va învăța remarcabil numai la ceea ce-i va face plăcere, iar situația școlară va reflecta fronda și gesturile de independență ale elevului Stănescu. Ca și la Francisc din Assisi, blândețea s-a născut la Nichita Stănescu ca o reacție eroică. El va vedea în îmbinarea universală energia care poate străpunge natura surdă și opacă a lucrurilor împietrite de spaima de moarte sau de ura oamenilor.

Părinții l-au ferit cât au putut de contactul direct cu ororile războiului- totuși moartea unor rude foarte apropiate, dintre care cea a lui Antonel, vărul și colegul său de bancă, l-a afectat cel mai puternic, au bântuit mereu memoria scriitorului. Spunea : Eu niciodată nu am fost copil. Viața mea a fost o dezinformare perpetuă până când am început să folosesc ochii, urechile, gustul și mirositul ...

Ajunge la gimnaziu, învățătura nu-l mai atrage ca înainte, părându-i-se tot mai mult o corvoadă plictisitoare ce-l ține departe de pasiunea pe care și-o descoperise la această vârstă: voluptatea febrilă a lecturii, în care mulți ani de acum înainte se va cufunda ca-ntr-o beție a minții până la halucinație. Citește enorm, nopți întregi nedormite, lecturi eterogene însă: sute de romane de aventuri polițiste, științifico-fantastice, toate parcurse cu sufletul la gură. El se cufundă în universuri imaginare, trăiește alături de eroi și de întâmplările palpitante...

Nichita era un băiat voinic și îndesat, cu un cap voluminos, rotofei la față. Ceea ce-i făcea pe prieteni să-i spună Grasu. A început să iubească tot mai mult poezia, și simțindu-se atras de dificultățile meșteșugului versificației, încearcă chiar să o scrie. Urcă pe o treaptă lirică, inițiindu-se în ceea ce va numi altădată poezia fonetică.

Urmează apoi ciclul superior și abia ieșit din copilărie, băiatul capătă deja în acești ani înfățișarea unui înger rebel cu care va fi cunoscut mai târziu în viața literară. Deși iubește cu patimă cărțile și este facinat de mirajul poeziei, nu întrevede încă posibilitatea unei profesii literare și îl aflăm înscris conform dorinței familiei, la secția reală a liceului. Elevul Nichita Stănescu învață în continuare inegal, dar nu fără strălucire, rezolvă probleme de matematică în gazeta liceului unde publică și caricaturi semnate H, așa cum mai târziu își va semna desenele N.

În orele plictisoare pentru el, liceanul compune în gând zeci și sute de versuri pe care apoi le recită prietenilor încântați, dovedind o memorie fenomenală și o uriașă capacitate de vizualizare a poemului în spațiul abstract al minții. Începe cilul de Argotice care, permanent completat și rafinat, va face până târziu în facultate faima de extraordinar versificator.



Agresiunea lor aparentă era un echilibru față de totala lui timiditate de sfârșit de adolescență. Poezia argotică a fost pentru Nichita prima mască, iar smulgerea ei de pe chipul lui l-a costat o parte însemmată din chip…Da ce bine mi-a fost Doamne, cu mască!

Împreună cu alți colegi se joacă de-a revista inițiind în liceu o foaie bășcălioasă și neconformistă Băcăoania ( de la expresia – a face pe cineva de băcănie). Era o revistă absurdă în care publicau fabule ironice și reportaje neverosimile, iar versurile teribiliste și obrăznicite circulau pe foi volante printre colegi.

Băițandru se dezvoltă armonios, cultivându-și parcă acel suflet frumos despre care vorbeau grecii în sistemele lor ideale - suma echilibrată a forțelor psihice și fizice a măsurii între suflet și corp, între intelect și sensibilitate. Îi place sportul, joacă volei, face curse cu bicicleta, în echipele de fotbal de la liceu ocupă postul de portar. E cast îndrăgostit de sora prietenului său Mircea Petrescu, Magdalena. Adolescența va rămâne pentru Nichita vârsta de aur la care se va întoarce mereu.

Pleacă la București să susțină examenul de admitere la Politehnică și se întoarce triumfător cu vestea că a reușit la… Română - Decât un inginer prost mai bine un profesor bun. În anul acela aduce familie o nouă surpriză, spre sfârșitul toamnei se căsătorește cu Magdalena Petrescu, iubirea sa adolescentină. E doar un gest romantic fără suport real și cei doi tineri se despart după un an.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Despre nașterea lui Nichita ne-a vorbit cel mai bine Nichita în ultimul lui volum de poeme în proză și de aforisme Respirări. Murind, sau mai exact renăscându-se prin moarte întru nemurire, ultimul cuvânt pe care l-a rostit a fost Respir!

Doctorul de gardă de la Spitalul de urgență unde Nichita intrase pe picoarele lui… Doctorul acela s-a luptat cât i-a stat în puteri cu moartea poetului, i-a strigat: Respiră, respiră adânc! Și Nichita i-a răspuns: Res-pir…!!!



CÎNTEC

M-a uitat Dumnezeu, gîndindu-ma
pîna cînd gîndul
mi-a devenit trup.
M-au uitat frunzele
adumbrindu-ma
pîna cînd nevazutul
mi-a devenit vazut.
Stau ca si cum cineva
ar trebui sa-si aduca aminte de mine
si-ntre timp, ros de aer si nins
mi se stinge lumina-n oricine.


CINE SUNT EU? CARE-I LOCUL MEU ÎN COSMOS?

Fara mine nu se poate, dovada ca sunt.
Fara mine nu s-a putut;
dovada e ca m-am tras din mine însumi
adica din acel mine care-a fost.
Eu sunt cel care nu se poate fara de el.
Eu sunt cel care nu s-a putut fara de el.
Eu sunt cel care a dat marturie
pentru existenta lui Dumnezeu.
Eu sunt cel care am dat marturie
de nonexistenta lui Dumnezeu, pentru ca
eu l-am facut pe Dumnezeu vizibil.
Eu sunt facut de Dumnezeu, pentru ca
eu l-am facut pe Dumnezeu.
Eu nu sunt nici bun nici rau
ci sunt, pur si simplu.
Eu sunt cuvîntul \"sunt\"
Eu sunt urechea care aude cuvîntul \"sunt\"
Eu sunt spiritul care întelege cuvîntul \"sunt\"
Eu sunt trupul absurd al lui \"sunt\"
si literele lui.
Eu sunt locul în care exista \"sunt\"
si patul lui, în care doarme.


POEZIA

Poezia este ochiul care plînge
Ea este umarul care plînge
ochiul umarului care plînge
Ea este mîna care plînge
ochiul mîinii care plînge
Ea este talpa care plînge
ochiul calcîiului care plînge
O, voi, prieteni,
poezia nu este lacrima
ea este însusi plînsul
plînsul unui ochi neinventat
lacrima ochiului
celui care trebuie sa fie frumos,
lacrima celui care trebuie sa fie fericit