Cînd un miracol nu se întîmplă, undeva s-a greșit

La poalele Munților Trascăului se întinde o așzare cu urmașii unuia dintre cele mai vechi triburi din Carpați, despre care nu s-a scris aproape nimic. Nu s-a scris nimic despre puterea de vindecare a Fîntînei Hoților și nimic despre Sarila. E datoria mea să repar injustiția atîta cît îmi stă în putere. În vara lui ’90,venisem să-mi petrec toată vacanța la bunica. Fusesem bolnav multă vreme, pierdusem primul an de școală și ai mei cheltuiseră cu doctorii cam tot ce strînseseră în ultimii ani. Eram fericit să mă trezesc dimineața în muzica pădurii, eram fericit să-mi iau o carte, să merg sub copacul meu în marginea grădinii și să citesc ore întregi. Eram fericit să simt mirosul de scorțișoară al bunicii cînd se apropia de mine cu o mînă ștergîndu-și fruntea și în alta aducîndu-mi un blid de plăcinte cu prune. În vara aceea, de undeva din lumea largă a venit “Doamna”. Doamna moștenise cîteva sute de hectare de pămînt, aproape toată pădurea Trascăului și două case. În casa cea mare funcționa școala. Doamna a donat-o pentru liniștea ei și a păstrat ce avea lîngă pădure, o căsuță mică din lemn de cedru care fusese nelocuită și dărăpănată. Era singura casă vecină cu noi și bunica îmi spusese mereu să nu mă apropiu, că acolo bîntuie spirite rele. Undeva, în sufletul meu o credeam, pentru că, în urmă cu doi ani rupseserăm ușa, eu și Mihai, singurul meu prieten din sat și ne petrecuserăm toată vara cu spiritele. Eu m-am îmolnăvit și Mihai a plecat definitiv cu părinții în Italia, n-am mai auzit de el niciodată. Timp de trei săptămîni am spionat peste gard cum Doamna dădea instrucțiuni constructorilor, cum aceștia au pus acoperiș nou, apoi am văzut cum au descărcat oamenii mobilă și cărți, din Australia spuneau unii, din Americi alții, dar majoritatea susținea că doamna a locuit undeva în Africa sau în India, pentru că se cam înegrise la față și unii și-o aminteau albă. Doamna era tăcută și avea darul de a răspunde la întrebări cu alte întrebări așa că nimeni nu putea afla trecutul ei. Bărbatul doamnei nu vorbea românește, era bătrîn și deîndată ce au sosit, a cumpărat cîteva sute de stupi de albine și cît era ziua îl vedeai cu masca pe față și cu mîinile în ceară. Doamna a adus semințe de ierburi din alte colțuri ale lumii și în primăvara următoare, am văzut peste gardul ei cum diferite plante, flori și fructe invadaseră împrejurul casei. Mă furișam lîngă gard și ascultam să prind ceva care să-mi aducă popularitate în rîndul celorlalți. Eram tare încîntat cînd vreo babă curioasă mă oprea pe stradă să mă întrebe ce mai știu, ce mai văd că se întîmplă în casa cu spirite rele. La un moment dat,am început să-mi exploatez imaginația în lipsă de subiecte, inventînd tot felul de povești. Tocmai cînd devenisem dependent de minciunile mele, lumea nu mai asculta pentru că se petrecuse ceva ce nu puteam înțelege: Doamna începuse să întinerească și din femeia în vîrstă ce fusese cu un an în urmă, se transformase într-o femeie tînără,foarte frumoasă și aștepta un copil. Femei cu mîinile în șolduri puneau sentința:”La vîrsta ei …”. Într-o zi, Doamna veni la gard și îmi făcu semn să ocolesc prin stradă și să intru. Atunci mi se făcu rușine de toate minciunile. Obrajii începuseră să-mi fiarbă și inima îmi bătea ca un topor. Doamna a intrat într-o cămară și s-a întors cu un borcan de miere pentru mine. “Să mănînci, George, cît mai multă…o să te pună pe picioare”. Doamna vorbea puțin dar așa știa să afle. Credeam că doamna avea un ochi în plus cu care vedea mai multe decît toți. Cînd îi venise timpul,Doamna născuse acasă și în anii următori prea multe nu se schimbaseră, cu excepția ochișorilor care începuseră să mă studieze din ce în ce mai mult. “Creatura”, cum o numiseră ceilalți, nu fusese trimisă la grădiniță și nici la școală. În fiecare vară, eu petreceam ore întregi cu ea. Apoi o uitam. Tot ce-mi aminteam despre Sarila cînd eram acasă în București, erau ochii ei negri. Creatura mă privea în ochi și îmi spunea tot. La patru ani,scria. Mă lua de mînă și mă ducea să-mi arate cîte-o vizuină nouă, cîte-un loc cu fragi ori urme de porc sălbatic. Stăteam pe iarbă ore întregi, cu obrajii în palme, față în față și ea tăcea și-mi povestea. Mestecam cîte-un fir de iarbă și aflam despre lume. Aflam despre locuri fantastice, despre lumi fantastice călătorind în ochișorii ei. Bunica s-a îmbolnăvit într-o iarnă și am dus-o de la spital lîngă biserică, la cimitir. Lumea s-a rupt în mine și odată cu lacătul pus pe ușa casei bunicii am pus lacăt pe inima mea. Ai mei începuseră să mă țină departe de soare, de oameni, departe de tot ce mi-ar putea atinge pielea otravită de cancer… Timp de treisprezece ani am fost client fidel al spitalelor, al doctorilor, al experimentelor. Unul din ultimii doctori, mare specialist în Viena, i-a șoptit tatălui meu că “poate nici șase luni…”. Mama plîngea mult și tata se uscase; eu eram sătul. Voiam să plec departe de ei. Cel mai tare mă durea nu pielea mea buboasă ci faptul că ei muriseră înaintea mea. De ani de zile nu-i văzusem rîzînd. În perioada aceea mi-am adus aminte de ochii Sarilei. Mi-am adus aminte că ochișorii ei îmi spuseseră ceva ce nu am putut înțelege. Trebuia să mă întorc. Evadarea din București a fost o aventură. “Nu mă căutați, sunt bine!”, le-am scris părinților. Micile mele economii urmau să mă răsfețe maximum cîteva săptămîni, însă dorința de libertate mă sufoca. Liber cu orice preț. Mă săturasem de moarte… Am deschis ușa, casa bunicii mirosea a mucegai, era umezeală și întuneric. “Ca un sicriu”, m-a sfredelit străinul cu care mă luptam în mintea mea. Am deschis ferestrele și m-am așezat în pat… Mirosul era prea greu și am ieșit în grădină. M-am apropiat de gardul Doamnei. O fată stătea în genunchi și strîngea pămînt în jurul unei tufe. Era desculță, avea un tricou galben pe ea, ca un sac, dar prin el se rotunjeau formele perfecte ale unei frumuseți crude. Și-a șters fruntea, s-a ridicat, și-a trecut prin păr mîinile ca un pieptene și s-a aplecat scuturîndu-l, apoi cu mișcări sigure a început să-l împletească. “Sarila…” Am așteptat să văd în ochii ei dezamăgirea. Că sunt în cîrje, bubos și urît. Dar fața ei s-a luminat, a zîmbit, s-a apropiat și mi-a luat mîinile. S-a apropiat pînă mi-a atins nasul cu nasul ei și-a chicotit. A fugit în casă și a ieșit în cîteva minute cu un rucsac de pînză în care pusese mîncare. Mi-a luat o cîrjă și m-a îndemnat din ochi să mă sprijin de gîtul ei. Apoi mi-a arătat din ochi drumul spre pădure. Am început să urcăm. Crezusem că vrea să mîncăm undeva aproape, dar ea zburda veselă agitată să merg mai repede. Urcaserăm mai bine de o jumătate de oră și începusem să dau semne de epuizare. Începuse aproape să mă tîrască după ea. Era puternică și-i simțeam pielea fierbinte prin tricoul-rochie-sac pe care-l înnodase deasupra genunchilor. Se lupta cu mine, trăgea de mine și nu înțelegeam de ce. Apoi s-a oprit,s-a apropiat, mi-a luat fața în palme, m-a sfredelit cu ochii ei negri și cumva mi-a dat putere. Cîteva ceasuri am urcat. Undeva printre brazi, julit de cîteva căzături, o urmam. Sarila era sprintenă, se furișa printre copaci ușor și fără să atingă vreo frunză. Știa fieare centimetru din viața pădurii, ca o vietate care aparținea locului. Mirosul de proaspăt, pur, îmi înțepa nările. Uitasem ce înseamnă curat. Ajunseserăm la destinație se pare,pentru că ne-am oprit, ne-am îndreptat spre o pantă unde am simțit pămîntul ud, apoi bucăți de stîncă, apoi Sarila s-a aplecat, a băut din apa caldă, aburindă a unui izvoraș, s-a ridicat pe vîrful degetelor, mi-a atins buzele și mi-a făcut semn să mă așez. S-a așezat și ea lîngă mine și m-a luat în brațe și m-a strîns tare la piept, apoi a început să mă sărute. Cu o mînă și-a scos zdreanța de pe ea și a rămas goală. Goliciunea făcu dintr-o dată din ea un animal sălbatic, pentru că începu să tragă de pe mine toate hainele și începu să mă frece cu mișcări viguroase peste tot și să mă stropească cu apa caldă a izvorului. Nu-mi mai era rușine cu goliciunea mea buboasă. M-a împins pe iarbă și s-a odihnit lîngă mine. O simțeam fierbinte, în piept ciocanul îmi bătea nestingherit. S-a ridicat și m-a tîrît de mîini într-o parte a stîncii unde apa formase o adîncitură. A început să mă atingă cu buzele peste tot. Niciodată cineva nu mă atinsese. Tot corpul ei dansa în jurul meu, se strecura în mine și mă contopea în ea. M-a iubit fără timp, departe de lume și aproape de moarte. Am știut că va fi sfîrșitul cînd Sarila a început să-mi rupă cu dinții bubele și cînd am început să sîngerez puternic. Nu a fost. M-am trezit. Aveam să aflu mai tîrziu, că trecuseră mai bine de trei săptămîni în care am gustat din somnul morții. Acolo la gura izvorului, la gura unei grote, Sarila îngîna un cîntec adus din lumea ei. Aș fi plîns dacă aș fi avut putere. Ținea în mîini un vas din piatră în care strivise ierburi și mă ungea peste tot corpul. Simțeam cum pielea mă strînge. M-am pipăit. Nu mai locuiam în corpul meu vechi. Simțeam că am primit o cameră curată, cu cearceafuri proaspete și cineva m-a strecurat acolo între ele… Locuiesc azi cu Sarila mea în pielea aceasta, scriu și sunt doar începutul. Sarila e o lume a păcii, credinței și mai ales a iertării și vindecării. Dacă ar trece pe lîngă tine, ți-ai întoarce capul s-o privești, apoi ai fi răvășit de energia care te cuprinde. Ceva în tine ar începe să plîngă, să te macine încet , să te facă să înțelegi că te-ai născut cu un dar și lumea te-a îndepartat de el. Nu mai poți uita… În fine, trebuie să sting lumina; bebelușul a adormit la sînul Sarilei, pădurea tace,e tîrziu, o văd pe Doamna la fereastră, a stins lumina și s-a rezemat cu coatele pe pervaz;cine știe unde călătorește…