Marcel Cuperman

O vrabie de curte, cu pana cenușie Și ciripitul firav, argint de clopoței, Aleargă glia rece, săracă și pustie, Să caute speranțe, semințele de mei. Efortul este mare prin vântul fără vină Și

Timpul, veșnica povară Și la rău, dar și la bine, În plimbarea sa hoinară Te atinge și pe tine. Îl iubești prinzându-i clipa În nisipul fin ca puful, Sau îi răsucești aripa Când te-acoperă

Lucruri vechi și prăfuite Stau de-a valma aruncate Sau în cufere julite De păianjeni îmbrăcate. Poze, galbene de vreme, În albume sunt uitate, Cum uitate stau poeme Scrise de minți

Printre crucile din deal Păzitoare de lungi gropi, Un cortegiu ireal, Ca în visele fierbinți, Trece însoțit de popi. Saltimbanci și clovni hidoși Duc în spate lumȃnări, Iar dresori cu ochi

Ninge, ninge cu petale Peste umeri de colină, Văile, cu mari pocale, Se inundă de lumină. Vântul spulberă ș-anină Fulgii albi de flori în cale, Când iar ninge cu petale Peste umeri de

La o casă fără gard Unde luna intră-n pod, Numai licuricii ard Ȋn cerdacul eșafod. Balamale ruginii, Scoabe cu reumatism, Cucilor dau insomnii Scȃrțȃind a pesimism. Din icoana fără

Ulițe, fântâni, olane, Satu-n zori se scoală. Toarnă cerul cătrănit Dușuri diafane. Clopoței, tălăngi, lătraturi, Toamnă pastorală. Se deschid de bun venit Porțile-n canaturi. Oi,

Vorbă dulce este dorul, Nu-l traduce nici o limbă, Se-nrudește cu fiorul Când prin piele mi se plimbă. Doru-n inimă se bagă Să-mi pompeze-n vene vise, Și cu vraja lui mă leagă Precum cântul

Iarna suptă de putere Trece fără apostilă Și-n plecarea ei umilă Lasă bruma să digere. În periplu-i prin ponoare Vântul prinde o nălucă Și-o ajută să se ducă Măturând-o cu mult

Peste miriștea lehuză Născătoare de scaiete, Trece toamna călăuză Ploii pline cu paiete. Se abate peste lunca Obosită de căldură, Unde nurca-și duce munca Înfruntând o viitură. Colindând

În chimonoul de opal Þesut din florile de nufăr, Izumi trece-ncet pe mal Lovind în dalele de cufăr. La gâtul ei, purtate-adânc Atârnă patru scoici ovale Ce-nchid în perle miez de

Se zbârlicește întimbrat văzduhul Cu norii grei înclăbuciți de humă, Din pântecul încârligat, chiar duhul Înjură îndrăcit de sfânta mumă. Se prostovește însetat pământul Cu paie seci

Printre lespezi toamna trece Cu paletele ei sumbre, Mângâind cu suflu-i rece Două rătăcite umbre. Amândouă-s violete Precum visele deșarte, Răscolind în noapte bete Damful somnurilor

Floarea moțăie Sub torent de picături – Ramurile plâng.

Raze aurii de soare Scaldă o pagodă-naltă. În miresme-mbătătoare Un arbust nobil se saltă. Peste pondul fin cu pește Din grădina japoneză, O magnolie-nflorește Ca o sursă de sinteză. Ca

Nimic nu vine din nimic, Nici bradul dintr-un pin pitic, Nici marea dintr-un singur fir, Nimic sunt toți în cimitir. Nimic nu iese dintr-un fum, Nici lemnul ars în negru scrum, Nici

Un nuc bătrân și singuratic, Ca un străjer, sus, pe colină, Își mișcă coama fantomatic În nopțile cu lună plină. O bufniță cu albe pene Și ochi rotunzi de alabastru, Se-opri din zbor, plutind

Șapte stânci pe șapte creste Văilor le dau de veste, Că din nordul fără soare Iarna vine cu ardoare. Vine înghițind pământul Împingând în față vântul, Și c-o trenă de zăpadă Dând lopeții o

În Elveția, la cupă, Toți aleargă după miză, Dar Pițurcă cu-a lui trupă Le va face o surpriză. ** La Roma, Amsterdam, Paris, Tot poporul are-un vis Să câștige tevatura: Mutu le va rupe

Ghemotoace de bumbac Tăinuind izvor de viață, Pun pământului capac Într-o caldă dimineață. Vântul doarme peste zi Puturos ca o lehuză, Nici fachiri flămânzi de-am fi N-am călca numai pe

În poiana pistruiată Cu flori galbene o mie, Se înalță timorată O frumoasă păpădie. Are trupul de silfidă Ce se-ndoaie-n adiere, O tulpină translucidă Cu nuanțe efemere. Pe cap poart-o

Iz, imagini, vorbe goale, Presa androgină. Din ecranul de cristal Știrile-n spirale. Măscărici, machete, țoale, Sala arhiplină. Râsetul monumental Zgârâie pe dale. Cuie, scânduri, carne

În balta leșioasă străpunsă de noroi, În care broasca lumii nici ochii nu și-i vede, Toți crapii se dezbracă de solzii reci și goi, Iar cocostârcul palid în basme nu mai crede. Sub raza