Mara Vlad

Mă apucă uneori nebunia de a răscoli timpul. Nu e prima poemă pe care o citesc azi de la tine, nu e nici prima care îmi place, nu e nici prima care mă lasă în tăceri.

Oameni buni, aici e o poezie...

Hmmm...nu știu de ce ai făcut asta, dar...eu la fel gîndesc și azi. Am deschis pagina fiind atrasă de titlu. Șiam că nu îmi e străin ce se ascunde în sticluța aceasta.
Și credeam, așa cum doar o zi m-a ținut, credeam că am o altă frunte, că pot fi altcineva decît eu. Îmi schimbasem pentru o zi numele , autorul 5004 avea alt nume...Mara Vlad... Mi-a trecut și am redevenit eu repede. Nu mi-a plăcut sub alt nume pe pagina mea...

Știu că ai un feeling deosebit pentru textulețul ăsta...

Doru, eu știu că e partea a doua a ceva ce era cu semn în trecut. De data asta e o masă liniștită, mult mai liniștită...

Știu că de fiecare dată cînd intru aici, la tine pe pagină, plec cu alt nume pe umeri. Nu știu cine ești, nu am vorbit niciodată cu tine, te cunosc doar din ce pui pe monitor.

Aici m-am regăsit. Nu, nu sunt Amelie, sunt Elia. Atît. Dar am trecut să-ți spun că îmi plac imaginile tale. Cu vorbe simple tu poți așterne o atmosferă, un tablou sub ochii mei. Cu toate rădăcinile alea mîngîiate de degete străine, cu toate orele tale fixe – îmi pari o ființă destul de riguroasă, cu toate camerele goale, străzile pe care nimeni nu mai așteaptă ce e de așteptat. Mi-a plăcut în mod deosebit imaginea tristeților. Frumos traspuse în cuvinte unduirile veșmintelor.
Ai multe idei frumoase, nu trec la citate, că nu văd rostul.

Rămîn cu capul lipit de geam, ei bine, da, de geamul ăla de la care se vede strada pe care nu mai așteaptă nimeni. Și nimeni nu mai merge pe linia albă. O să rămîn să le dau copacilor nume în noaptea asta.

Felicitări, Tania…

Lipsea martie din post?? :)

Alma, felicitări pentru efort, ție și celor care au pus și mai pun încă umărul.

Eu vizualizez multe lucruri din cite citesc, aud, simt. Iar amestecul aceste de sat crescut imaginar fix în podul palemi mi se pare o idee tare potrivită. Poate și pentru că nu m-am gîndit niciodată la o comunitate plină de viață în palme mea. Acolo, de regulă, îmi număr doar drumurile.

„uneori mai bat clopotele seara”, se mai stinge o viață, mai cade o stea. Nu am cuvintele potrivite la mine acum, Iuliana, pentru a-ți descrie starea în care m-a transpus poezia ta. Ideea bătrîneții care mai stă pe la porți să mai numere călătorii, clopotele care mai au glas la apus, doar la apus, căci atunci se moare cel mai usor, cerul sub care te mai poți ascunde, ninsoarea în care poți să te iei de la capăt mereu mereu mereu...și strada aceea , drumul pe care cauți, tot cauți pe cineva...

...și toate astea într-o singură și simplă palmă. Toată viața stă de vorbă cu Dumenzeu. Toată.

Mulțumesc pentru așa imagine. În rest, fac bine, sunt bine...:)

Eu am un ghimpe în suflet, Radu, și tare mult te-aș ruga să mă faci să înțeleg. O întrebare am: unde e numele lui Costin Tănăsescu pe coperta antologiei? Mă uit de aproape o săptămănă la coperta asta, eu nu îl găsesc, deși îmi amintesc că în seara aceea la Eliad am recitat din \"ciornele\" antologiei și l-am recitat și pe Costin.

În rest, să auzim de bine...

imi place mai mult decit altele...stii de ce?
1. nu ai majuscule...care pe mine ma impiedicau sa am cursivitate vizuala
2. esti destul de explicit dar nu spui tot in text si asta ma face sa gindesc mai departe poezia... în felul meu.

îmi place în mod deosebit imaginea ferestrelor cățărătoare și ideea oamenilor care, în mod naiv, cred că te-au inventat ca om, ca om care gîndește; eronată această idee, dar mie aici mi-a lăsat acel \"hmmm\"...

poemul tău mă duce cu gîndul la ceva amniotic, de întoarcere către un mediu neostil...acasă...

Dau peste el întîmplător, credeți-mă, nu am căutat-o cu lumînarea. Hmmm...să-i scriu, să nu-i scriu? Îi scriu, că ce îmi poate face?, doar nu mușșșșcă prin monitor...
Da, el era ăla care se lua unori de mine în commuri și mă trimitea la laboratorul chimic să-mi caut inima, apoi tot el cel care mă surprindea cu începuturile de poezii. S-a schimbat? Nu cred. Așa e el.
Vă vine să credeți? Chiar am stat de vorbă cu omul ăsta. Are o timiditate frumoasă. Și Maria are dreptate aici.
Mă regăsesc în excelurile acelea, Maria, fir-ar să fie ele de cifre. Și acolo mi se amestecă sferele, lumile, spațiile.

Costin, să revenim la Costin... nu cred să mai fie cineva aici, pe site-ul ăsta, care să scrie așa poezie de dragoste. Știi, Costin, am încercat și eu și nu pot. Pur și simplu nu pot. Mă gîndesc apoi că trebuie să ai asta în sînge. După o poemă de dragoste semnată Costin Tănăsescu rămîn cu acel „hmmm” care mă face să ridic o sprînceană și să adorm pe marginea dreaptă a ninsorilor (dar nu in weekendul ăsta, te rog, Doamne!).

Maria, mulțam pentru acest Costin. Merită mult mai mult decît cuvintele mele.

Aaa, Doamne, cum era să uit...LA MULTI ANI, Costin! :) Și o cană cu vin...


mai moare în mine un anotimp
uneori se nasc îngeri
în locul zilelor goale

om mare sau copil?

îngerii nu plîng
sunt prea tineri, copile

Nu te dezminți, Ioana...:)

Uite, fără cafea, eu zîmbesc. Mă gîndesc la cel ce poate împărți lumea în două. Jumătăți. Jumătăți de ce? De bine și rău? De dor și durere? De noapte și zi?

...cînd te aștepți mai puțin...

Plăcut, ușor amar, mai pun și eu o doză de acrișor și...să bem!
Aleg finalul - \"spre înăuntru\".

Te provoc să încerci o ninsoare din zilele noastre, de azi. Căci e AZI. Nu cred că ar fi altfel.:)

Îmi place atmosfera de aici. Miroase a ger. Și primăvara aceea albă de pe brațe...

Compromisul este, în opinia mea, doar o soluție de moment. Faci un compromis o dată. Dacă se repetă acțiunea, obiceiul de a ceda se instalează în suflet ca în casa lui. \"O greșeală care se repetă pare o iubire\" – parcă Păunescu spunea asta...

Facem compromisuri, ne împăcăm cu ideea că am facut-o de dragul altora, de dragul sitiației care trebuia salvată, de dragul nostru înșine chiar. Dar nu cred că se poate face asta la infint. Odată și odată tot iese la iveală adevăratul caracter, adevăratul \"adevăr\"; și se umple nu paharul, ci găleata. Valorile între ale căror limite ne ducem viața își spun cuvîntul, apar la suprafață. E imposibil sa nu fie așa!

Cît despre starea conflictuală permanentă nu cred că există om care să poată trăi 24 de ore din 24 în conflict. Chiar și cu el însuși. Simțim nevoia de înțelegere a lucrurilor înconjurătoare, a gesturilor pe care le facem și a celor cu care suntem întîmplinați de cei cu care interacționăm, a faptelor care ni se întîmplă. Și da, cel mai aprig conflict nu ar trebui să se vadă, căci el ar trebui să se poarte în interior.

O idee tare frumoasă ai aici, Cristian: un Dumnezeu închis de bună voie în ceruri. Dar noi, cei de sub aripi, vedem ploaia asta de pămînt cu alți ochi, ne credem binecuvîntați, pe cînd ... Dumnezeu s-a închis de bună voie în ceruri.

Mă întreb ce e de făcut cu lacătele de care Cel de Sus nu mai are nevoie...

Tristețile astea ale tale sunt un ghem ascuns sub pleoape, un fir învîrtit, amestec de copilărie zîmbindă, povești neuitate – toate ghem.

...Era toamnă, hălăduiam cu ceva prieteni prin ceva versanți împăduriți. Îmi amintesc că am rîs tare mult în ziua aceea, deși lăsasem acasă, pe masă, fotografiile de la nuntă nelipite în album.
A fost un moment în care am prins mîna cuiva, o mînă care se presupunea că mă ține să nu cad acolo, în hău. Am alunecat de pe stîncă, mîinile nu s-au putut ține, erau pline de pămînt umed. M-am făcut ghem și m-am rostogolit printre copaci.
Am fost întrebată ce am simțit atunci. Rotire – cădere spre nu-știu-ce, culori – verde și negru mi se învîrteau pe retină, sunete – îmi auzeam numele strigat de cineva, în fracțiuni de secundă mi-au trecut prin minte imagini chiar din copilărie. Ciudat.

Las semn de trecere pe aici. Plec nu mai tristă, căci nu știu dacă se poate, dar cu siguranță cu acel ghem.

Ce discuții rpivate am inserat și unde, Ted? Hai că s-a țicnit lupul azi!!!

Nu mă tem de nimeni, pentru că și eu sunt aici de ceva vreme și cine mă știe mă știe. Nu văd niciunde discuții private inserate aici. Sau în oricare altă parte. Te asigur că nu vei avea parte de o astfel de \"publicitate\" din partea mea.

Te rog...măsoară-ți cuvintele... Cît despre mine, lasă-mă așa cum sunt...

Da, Ted, sunt un \"spion \"bine platit\" de cineva care are interese să promoveze prostia, dezinformarea, subiectivismul, prostul gust și culorile stridente prin \"articolele\" mele. Mă uit și mă minunez. Mă apelează cîte unul-altul pe mess și mă întreabă ce-i cu Ted de reacționează așa. Habar nu am, răspund, și ridic zîmbind din umeri. Chiar așa, habar nu am!
Repet, eu una am scris cum am gîndit. Nu cred că am ridicat în slăvi pe nimeni și nici nu am coborăt în iad pe nimeni. Ia citește mai atent \"articolul\" meu..:) - lucru pe care tu îl faci cu brio aici.

Au mai fost unii care au crezut că scriu prea \"roz\". Ulterior s-au convins că nu e chiar așa. Nu știu cît de obiectivă sunt, dar tu ești taaaare subiectiv aici.

Și da, repet, aș fi dorit să te cunosc, să-ți strîng mîna cu prietenie. Eu una îmi voi dori asta în continuare, căci privesc dincolo de pupila colorată sau mai puțin colorată ce mi se arată. Și nu o să mă poată schimba nimeni. E prea tîrziu pentru asta!

Prea mult mi-ai adus atmosfera de iarnă în suflet ca să trec pe aici fără semn. Pe înserate, da, unele poeme se citesc altfel pe înserate, adevărat, se simt altfel.
Ai aici idei frumoase. De exemplu mutarea în oglindă, ca o trecere dintr-un timp în altul, de la o viață la alta. \"Stelele supărate\" nu prea îmi fac mie cu ochiu, dar dacă \"pe tine să te-aprinzi\" e spus deja, stelele pot fi oricum. Mi-a plăcut și ideea porții de lemn. O văd sculptată, udă de zăpezi - singura intrare în suflet. Dincolo de zăpezi așteaptă un om. Un semn. Ca un copil. (Hmmm...îmi amintesc de iernile copilăriei mele, cînd tata dădea cu o mînă sigură zăpada jos de pe pervazul ferestrei. Și eu plîngeam că-mi alunga zăpada. Așteptam apoi alt semn. De alb. Nu s-au schimbat multe de atunci, doar că acum ... zăpadă nu mai e și nici tata nu e aici să o poată înlătura. Și nici eu n-aș mai putea plînge. Uite, vezi... la ce mă duce cu gîndul poezia ta?)
Îmi place la tine perseverența, Lory, și faptul că nu te lași niciodată. E un lucru bun. Aici găsesc rimă. Puțini mai scriu așa. Și cei care o mai fac sunt de invidiat de către mine. O poezie cu rimă are un cîntec aparte. O așteptare aparte. O muncă aparte.
Și cred că o poezie bună trebuie să mă lase pe mine, cititorul, să mulez versul pe trăirile mele. Poezia ta reușește asta. Așez aici o lumină, nu ca o „sentință într-un caz penal”, ci ca un îndemn, o încurajare de a merge mai departe.
PS. ultimul vers,dar știi asta deja...:)

Val, mi-ai facut poftă de o partidă de șah.

Dar frumos pui tu aici piesele după remiză. E momentul de tensiune, cînd nimic nu e cîștigat și nimic nu e pierdut. Caii tropăie pe margine, nebunii nelegați își fac de cap în timp ce regele, parcă văd, cu o burtă uriașă stă pe un cot murmurînd strategii contra celeilalte culori.

Și da, și mie îmi par mai mari pătratele albe. Eu întotdeanuna joc cu negrele.

Plăcut...

Ok...te-am lăsat pe tine primul, Ted, să-l feliciți. Eu am uitat să fac asta ...de bucurie... :)

Felicitări, Costin. Bravos, bravos, bravos!