mara manolache

Imagini cu câmp deschis se arată cu bucurie verde,cu zâmbet de fecioară frumoasa calcă tristă cu aripi argintate, cu aripi de lumina si ghiocei pe frunte. Cu flori de păpădie si apa

Îmi șterg lacrimile printre nori mă încurc de-a mea poveste fără vise ar fi ușor. Þinutul toamnei străbat flămând rătăcesc calea tremurând fără tine ar fi cumplit. Frunzele ard

Sădesc în toamnă, visuri reci inima înghețată mă întreabă unde esti și nu-i răspund, te caut prin frunze, prin ramurile reci. E toamnă și e destul, un roi de păsări negre mă întrec si îmi

Mi-e frig în toamna asta dulce perdele de struguri mă adună îmi fac timp să ating o stea e toamna și mi-e frică-n ea. Covoarele țesute de arborii bătrâni îmi tremură sub pași timizi de

Chiar dacă tunete se aud prin cer și lumea parcă plânge, te aștept albind de dor să vii semănând petale, să sorbi din nori picăturile de ploaie. Să simți adânc în răsărit lumina care

E curcubeul strâns, de lacrimile tale lumina dulce a apus. Mă ascund, cuvinte grele infrunt, trupul adoarme, plutește într-un cerc de lux, sufletul aleargă prin valul mării negre nisipul îl

Cresc din adâncime oceane abisale se întind până la nori cu mâna le abate șoaptele printre culori. Stelele curg peste mine de cântecul lor adorm îmi fac un vis cu tine, mănânc din seva

În așteptarea cuvintelor mă risipesc prin gânduri, liniștea nopții mi-o aștern pe suflet. Mângâi parfumul norilor, imaginea ta o șterg cu cârduri de păsări, pictez o stea pe lac mă afund

Ascultă-mă dulce octombrie, pictează-mă în culoarea ta, suflă-mi arome să pot deschide calea ta. Privește-mă chiar cu uimire, inima să-ți pot săruta, cuvintele rămase prin frunze să fure din

Mă doare-ncet cumplita suferință și arborii pătați de dor, vârtej de frunze moarte mă înconjoară în lumea neagră a visului stingher. Mă doare sufletul tăcerii lungi în lunga așteptare de

Privesc înapoi, mă doare ce văd crengile nopții îmi strigă că pot, durerea e rece acum, cândva era mai caldă trecutul e moale, nu are culoare, mereu parcă mă pregătesc să mor; Undeva se

Coboară, urcă sufletul se alină, departe un cal nărăvaș răspunde chemării tale de lumină; curg râuri de stele, se tulbură apa în cale e roșu veninul ce-l simți flămând de lumină; chiar

Tăcerea sufletului tău mă îndeamnă să-mi iau zborul, te înalți deasupra tuturor cu spiritul tău sacru... nu e un simulacru, sunt șoaptele de dor! Suflet înmiresmat de flori când noaptea-i

Îmi ard buzele de dorul tau trupul plânge după tine, e răsărit cu zâmbet amar cu iarbă crudă crescută de tine. Mă duci usor in lumea ta, culegem stele,culegem vise, plângem cu rouă,plângem

Ieri culegeam din cărări noaptea licurici-n zbor prin carul mare rătăceam să prind stelele de păr ieri, anotimpurile-mi zâmbeau fața lunii mi-arătau pașnici norii mă purtau crengile copacilor

Trec clipele, te caut prin vis durerea e piatră, cerul abis întind privirea, nori-mi răspund și stelele calde te strigă și ploaia e aici. Dar nu esti... De mana te-as lua și te-aș purta prin

Mă strigă cuvintele, la capătul lumii vocea sugrumată de emoții cuprinde arborii bătrâni, "așteaptă-te la un nou început" Sunt parte din tine, imagini pătrund în cercuri. Sunt

Se întunecă zarea, marea aruncă cu valuri răsar stânci de zăpadă formează o insulă albă. Se prind nori cu stele, dansează îngeri cu ele, marea albastră vibrează de cântecul dulcii

Îmi ninge și-mi plânge, durerea e albă altarul din ceruri mă cheamă la poartă. Și ninge pe lume pe strada pustie, pe chipul de piatră pe gândul meu liber. E trist,e întuneric nimic nu mă

Răsar gânduri ca visele nopții ce-mi strâng culoarea din obraji unde mă îndeamnă să fiu falsă prin câmpul golit de povesti. Întind, ramnific trena toamnei cu foșnetul frunzelor reci, culeg

Ninge încet,pădurea se răsfață, îngeri cu plete răsar din noapte, în jur o liniște de suprafață, fulgii se pregătesc vorbind în șoaptă. Cu pași îndrăzneți, poetul se arată, atingerea-i fină

Azi e întuneric și frig, secundele ard, se sting, pădurea răsare, emoțiile plâng izvoarele pure ce ning amarnic trupuri de pelin, priveliștea verde un punct de venin ce-mi plânge pe umar ca o

Din adâncuri un strigăt mă sărută, împedicat de umbre mă izbesc de valurile vremii fără milă, în iarba uscată ațipesc. Sclipirile naturii mă trezesc, întind piciorul să mă dezmorțesc, răceala