Poezie
toamna care nu vine
2 min lectură·
Mediu
toamna asta nu mai vine, nici cea de anul trecut, nici lungul șir
dinainte, toamne prin care răsfoiești foșnind ca-ntr-un ierbar
unde nu toate frunzele s-au uscat, până ajungi
la cea în care dincolo de ferestre
e încă întuneric dens iar aici
neoanele nu încălzesc ci aruncă
și despică umbre, ascuțite și reci
ca lamele lu’ bunicu’
scrieți: „Toamna. Compunere”
inspirați-vă din carnetele cu expresii frumoase. aveți timp
până la fără douăzeci
„pleoapele îi cădeau peste ochi ca niște draperii grele
de catifea”. nu-i bun. „cea de-a treia fiică a anului” (asta da)
„își îmbrăcă rochia ruginie” se aud penițele
scârțâind pe hârtie, întrerupte ici-colo de un oftat,
un strănut, o foială neliniștită
picioare bălăngănindu-se fără să atingă podeaua
(pe pervaz se adunaseră vrăbii zgribulite și dincolo, odată cu întunericul, aburii
se înălțau din pământ ca din oala bunicii
cu supă fierbinte)
„matale de ce nu scrii?” înapoi
cu pantofii pe stinghia de sub bancă, înapoi
cu mâna pe stilou
„nu mai am cerneală”
„ți-e a scrie cum îi e câinelui a linge sare…” bombăni, căutând
o călimară în sertarul catedrei, și n-am știut
o fi de bine, o fi de rău? voi afla duminica asta, când voi fura
pentru Bursuc
un bulgăre din sarea oilor
foșnesc paginile caietelor, foșnește
hârtia uscată a ierbarului căutând o altă toamnă
mereu alta și alta, până la ultimele pagini
rămase încă goale
069
0

Finalul „ultimele pagini rămase încă goale” aduce o imagine simplă, dar care m-a făcut să mă gândesc la tot ce n-am apucat să scriu, la toamnele care s-au dus fără să le trăiesc cu adevărat.
Un text ca un fel de promisiune că încă mai e loc, dar și o teamă că poate spațiul alb va rămâne așa, neatins: într-adevăr, o toamnă care nu mai vine