oricât de mult am fi mers pe jos

(fără să ni se împreuneze nici mâinile, nici ochii, pentru că mâinile se jucau nervoase în buzunarele gecilor de piele, eu îmi tot învârteam inelele, tu cheile pe breloc și privirile neîndrăznind să alunece înspre o parte, cerul ne acoperea ca un cearceaf tăcut, cald, mototolit și noaptea cobora în trepte în balconul tău, între noi, paharele cu vin roșu și scrumiera improvizată dintr-o căniță de carton plină cu apă uneori îmi pare bine că te-am cunoscut, alteori îmi doresc să nu te fi cunoscut niciodată- ți-am spus după niște ani) unul dintre noi s-ar fi așezat, obosit, pe marginea drumului privind în jos și mâzgălind pe asfalt cine știe ce nimicuri fără sens