toamna asta nu mai vine, nici cea de anul trecut, nici lungul șir
dinainte, toamne prin care răsfoiești foșnind ca-ntr-un ierbar
unde nu toate frunzele s-au uscat, până ajungi
la cea în
astăzi vom bea irish coffee împreună
din pahare rotunjite iar până la 9 a.m. e timp
suficient și să fiarbă cafeaua, și să se răcească, pentru că tu
așa o preferi, amară și rece iar asta pentru
(fără să ni se împreuneze nici mâinile, nici ochii, pentru că mâinile
se jucau nervoase în buzunarele gecilor de piele, eu
îmi tot învârteam inelele, tu cheile pe breloc și privirile neîndrăznind
Iată-ne din nou sub soarele moale de toamnă
Cu atingeri și tresăriri de gălbenuș crud.
Ție îți mângâie jumătate de față, barba veche de două zile, colțul buzelor și mie
O parte din brațul drept și
știi ce e frumos, în bucata asta de cartier în care casele vechi se împletesc cu blocuri și clădiri de birouri? Ca niște semințe de bostan aruncate fix de-a-mpulea prin grădină. cum cântă cocoșii
ar fi putut fi
alge mângâiate de sare și timp
o lună plină, omletă, obraz întins
de vise și conversații purtate
din mâini și ochi și piele
în liniștea intactă a dimineții, pe când
draperiile
când uneori mă tem că nu ți-or mai plăcea
ridurile mele de pe frunte, sânii lăsați și spatele
ușor îndoit. dar când râzi
cu ochii, cu obrajii, cu pieptul și dansezi
ca van damme în
citisem odată că puii de pisică abia fătaţi
e bine să aibă în cutie un ceas deşteptător
învelit în cârpe-
asta îmi amintesc de fiecare dată
când adorm cu capul pe tine şi inima îţi ticăie învelită
ca
spaţiul dintre noi
se dilată şi se contractă alternativ, de obicei
când îmi construieşti ziduri
din cuvinte puţine, pe care
le pot pipăi, le pot percepe
stabile, solide, deci îmi sunt
cel mai bun
uite cum se desface
noaptea în fâșii, se desprinde
de pe noi ușor și curat cum se desprinde
această pulpă de pui de pe os, rămâne totul
clar și simplu pentru că
în lumina dimineţii mă vezi
altfel,
aproape mereu port în buzunar bricheta de la tine-
în geacă, în hainele de casă, o strâng
în palmă și pășesc instantaneu în basmul în care tu
îmi spui "când o să ai
nevoie de mine, să strângi în
probabil ceva mai mult de 12 m din punctul în care piciorul meu atinge bordura și-apoi sare peste fâșia de ierburi
prăfuite și strâmbe și străbate aleea din faţa blocului și prima treaptă
ciobită (la
nici cu vecini cu bormașini
și nici cu zgomotul greoi de camion ce-ţi trece
la 12 m distanţă
de balcon.
dar cand mă înfășor pe tine
e ca și cum ţi-aș lipi palmele pe urechi
și-atunci
pot vărsa