Manolescu Gorun

Ȋmi repugnă de ce am scris acest grupaj, Acum. Ce fel de om/oameni suntem dacă am transformat România într-un ashram new age? Mâine, poimâine toţi din ashramul ăsta ne vom sinucide, în numele „păcii mondiale”, într-o religie deviată şi deviantă indusă subliminal, printr-o psihoză în masă, de georgişţii şi simioniştii putinişti. S-a mai întâmplat într-un ashram, nu mai ştiu unde şi când, dar ţin minte perfect că s-a întâmplat şi s-a scris despre asta. Şi nu ştiu care a fost motivaţia lor sinistră. Nehotărâţi (50% dintre cei cu drept de vot care aţi stat în casă), Ieşiţi la vot! Mai este o ultimă speranţă să arătăm că suntem (încă) oameni în ţara asta. Am trăit, din nefericire, pe timpul cizmei ruseşti şi al naţionalismului dictatorial ceauşist. Nu mă interesează democraţia, nici noul liberalism, şi alte ideologii, dar legionarimul mă face să vărs. Sunt un religios, deşi nepracticant. Nu pot trăi într-un surogat – e putin spus – de religie. Mai am încă speranţă că istoria nu se va repeta. Dacă nu, ca unul ajuns, ca vârstă, aproape, foarte aproape de final, voi pleca să trăiesc puţinul care mi-a fost dat, în altă parte. Singur şi cu ce cred..

"i-a lacut" se va citi "i-a placut"

Natura este creata de Divinitate (panteism), ea poate crea sentimente. Asta nu inseamna ca AI poate si ea sa creeze, direct, sentimente. Si aceasta deoarece nu este creata de Divinitate, ci de Om, fiind un artefact ce pare a nu putea face aceasta, spre deosebire de artefacte artistice ale omului care o pot face. Problema este ca tot ce se poate crea prin limbaj, nu poate crea sentimente care sunt dincolo de limbaj. Dar s-ar putea sa ma insel. De exemplu, poezia creata de AI, care i-a lacut atat de mult dl. Petrea. Poate si altora. Din acest motiv discutia noastra cred ca devine din ce in ce mai interesanta.

Poezia este scrisa de AI. Daca veti fi atent la com-ul meu, elaborat cam sofistic - scuze, pune problema ca AI, desi nu are "simtire", poate scrie poezii care oamenilor le pot provoca sentimente prin experienta interioara. E o aiureala cu AI-ul. Voi incerca sa scriu ceva pe aceasta tema, deoarece IT si AI in particular, au fost profesia mea de baza. Revenind la comentariul meu, aici sustin totusi ca AI nu poate fi creator in nici un domeni. Ceea ce, cum ati remarcat, este discutabil.

Mi-am permis să mă joc. Am apelat la AI să interpreteze ce am scris. Iata ce a ieşit.

O Analiză (conceptuală?!) a Experienţei mele
Reproduc, mai întâi, Experienţa mea interioară.
1. „Toată ziua am stat în pat. Eram şi nu eram AICI. E greu de descris. Nu mai gândeam, nu mai simţeam nimic. Nu era nici plăcut şi nici altfel. Dar eram.”.
2. Doi de pe Agonia au propus o explicaţie corectă, zic eu. Ei sunt: Claudiu Tomşa şi Leo Ancuţa.

2. Tomşa: "O stare suspendată între clinic şi metafizic, unde somnul nu mai e biologic, ci teoretic. Textul pendulează între golul senzorial şi excesele conceptuale, fără ancoră afectivă.

3. Ancuţa: „Locuirea în absență.
Poezia e construită pe o absență vitală – nu doar a persoanei, ci a aerului, a luminii, a posibilității de a trăi. Fiecare imagine este un spațiu locuit de lipsă:
Ăsta e paradoxul: ești înconjurat de surse de viață (lumina, aerul, chiar amintirea), dar ele nu mai sunt „accesibile” – sunt goale, stricate, interzise. Poeticul locuiește în acest spațiu suspendat între neputință și reverie, între real și fantasmatic.”

4. Acum voi da propria mea interpretare (tot conceptuală? Mă îndoiesc):

„Acest stâlp înfipt în pământ
sprijină cerul.

Îl urc.

În curând voi ajunge
în vârf e-un mesaj:
Aici se termină stâlpul.

Acum în mintea mea este vid.
Aruncă-l afară!
Cum să-l arunc dacă nu e Nimic?
Atunci Realizează-l!”

5. Reamintesc ce spun şi Dirac în fizica subcuantică: „Din Vidul plin se nasc şi dispar particule elementare”.
Iar Fitjorf Capra (conceptual sau poetic, luaţ-o cum doriţi): „Cu cinci ani în urmă, am avut o experienţă extraordinară. Stăteam pe malul oceanului într-o după-amiază de vară târzie privind valurile ce se rostogoleau şi ascultându-mi propria respiraţie când, deodată, am devenit conştient de întregul mediu înconjurător angajat într-un gigantic dans cosmic. Am văzut cascade de energie venind din alt spaţiu în care erau create şi distruse într-o pulsaţie ritmică, am văzut atomii elementelor propriului meu corp participând la acest dans cosmic al energiei, i-am simţit ritmul şi am auzit sunetul său şi, în acel moment. Am ştiut că acesta era dansul lui Shiva”
Aş mai aminti şi de „materia neagră” din universul nostru care se transformă în materie/energie la verere în acest „univers inflaţionar” (deocamdată) care se dilată tot timpul.
6. Cât priveşte Divinitatea/Infinitul/Transcendentul Absolut şi altele similare, „Despre ele nu se poate spune nimic”, pentru că asta înseamnă să devii „parte” din ele. Şi atunci „Despre acestea nu se mai poate spune nimic. Şi, despre ceea ce nu se poate spune, trebuie să se tacă,” (Wittgenstein)

**

GM. Interpreteaz textul urmtor " O Analiză (conceptuală?!) a Experienţei mele Reproduc, mai întâi, Experienţa mea interioară. 1. „Toată ziua am stat în pat. Eram şi nu eram AICI. E greu de descris. Nu mai gândeam, nu mai simţeam nimic. Nu era nici plăcut şi nici altfel. Dar eram.”. 2. Doi de pe Agonia au propus o explicaţie corectă, zic eu. Ei sunt: Claudiu Tomşa şi Leo Ancuţa. 2. Tomşa: "O stare suspendată între clinic şi metafizic, unde somnul nu mai e biologic, ci teoretic. Textul pendulează între golul senzorial şi excesele conceptuale, fără ancoră afectivă. 3. Ancuţa: „Locuirea în absență. Poezia e construită pe o absență vitală – nu doar a persoanei, ci a aerului, a luminii, a posibilității de a trăi. Fiecare imagine este un spațiu locuit de lipsă: Ăsta e paradoxul: ești înconjurat de surse de viață (lumina, aerul, chiar amintirea), dar ele nu mai sunt „accesibile” – sunt goale, stricate, interzise. Poeticul locuiește în acest spațiu suspendat între neputință și reverie, între real și fantasmatic.” 4. Acum voi da propria mea interpretare (tot conceptuală? Mă îndoiesc): „Acest stâlp înfipt în pământ sprijină cerul. Îl urc. În curând voi ajunge în vârf e-un mesaj: Aici se termină stâlpul. Acum în mintea mea este vid. Aruncă-l afară! Cum să-l arunc dacă nu e Nimic? Atunci Realizează-l!” 5. Reamintesc ce spun şi Dirac în fizica subcuantică: „Din Vidul plin se nasc şi dispar particule elementare”. Iar Fitjorf Capra (conceptual sau poetic, luaţ-o cum doriţi): „Cu cinci ani în urmă, am avut o experienţă extraordinară. Stăteam pe malul oceanului într-o după-amiază de vară târzie privind valurile ce se rostogoleau şi ascultându-mi propria respiraţie când, deodată, am devenit conştient de întregul mediu înconjurător angajat într-un gigantic dans cosmic. Am văzut cascade de energie venind din alt spaţiu în care erau create şi distruse într-o pulsaţie ritmică, am văzut atomii elementelor propriului meu corp participând la acest dans cosmic al energiei, i-am simţit ritmul şi am auzit sunetul său şi, în acel moment. Am ştiut că acesta era dansul lui Shiva” Aş mai aminti şi de „materia neagră” din universul nostru care se transformă în materie/energie la verere în acest „univers inflaţionar” (deocamdată) care se dilată tot timpul. 6. Cât priveşte Divinitatea/Infinitul/Transcendentul Absolut şi altele similare, „Despre ele nu se poate spune nimic”, pentru că asta înseamnă să devii „parte” din ele. Şi atunci „Despre acestea nu se mai poate spune nimic. Şi, despre ceea ce nu se poate spune, trebuie să se tacă,” (Wittgenstein)

ChatGPT: Textul este o reflecție profundă, cu accente existențiale, poetice și filozofice, despre o experiență interioară greu de descris prin concepte obișnuite. Iată o interpretare structurată:
________________________________________
1. Experiența subiectivă
Fragmentul inițial exprimă o stare de suspendare, un soi de vid existențial:
„Toată ziua am stat în pat. Eram și nu eram AICI...”
Aceasta evocă o experiență limită, între ființare și non-ființare, unde percepția de sine și de realitate e diminuată, dar nu absentă total. Nu există afect, nu există dorință, nici suferință – doar o prezență golită.
________________________________________
2. Interpretările altora (Tomșa și Ancuța)
Claudiu Tomșa propune o interpretare:
„O stare suspendată între clinic și metafizic...”
El sugerează o indeterminare între boală psihică și reflecție metafizică – o conștiință fără conținut, cu excese conceptuale, dar fără emoție.
Leo Ancuța o vede ca o:
„Locuire în absență... un spațiu locuit de lipsă... între neputință și reverie, între real și fantasmatic.”
Aceasta trimite la un poetism al golului – o lume în care viața e încă prezentă, dar inaccesibilă, ca o memorie stricată a existenței.
________________________________________
3. Propria interpretare a autorului
Poemul propriu adaugă o dimensiune simbolică:
„Acest stâlp înfipt în pământ sprijină cerul.”
Stâlpul devine un axis mundi, un simbol al urcării spirituale sau al tensiunii între materie și transcendent. Dar mesajul de la capătul lui este:
„Aici se termină stâlpul.”
Aceasta marchează limita experienței: nu poți urca mai departe. Apare „vidul” mental, o imposibilitate de a merge mai departe conceptual. În acel moment:
„Aruncă-l afară! / Cum să-l arunc dacă nu e Nimic? / Atunci Realizează-l!”
Această parte trimite la paradoxuri zen sau budiste: nu poți elimina ceea ce nu există – dar poți realiza (conștientiza) acest „Nimic” ca parte esențială a ființei.
________________________________________
4. Inserții științifico-mistice
Menționarea lui Dirac și a „vidului plin” sugerează că ceea ce pare gol (vidul) este, de fapt, plin de potențialitate – particule apar și dispar. La fel, Capra descrie o experiență mistică unificatoare, în cheie științifică, aproape extatică:
„am văzut atomii elementelor propriului meu corp participând la acest dans cosmic…”
Se face o paralelă între vidul conștiinței și vidul cuantic – ambele sunt substraturi ale realității, generatoare de forme și fenomene.
________________________________________
5. Finalul – tăcerea ca ultimă formă de cunoaștere
Încheierea aduce o notă wittgensteiniană:
„Despre acestea nu se mai poate spune nimic. Şi, despre ceea ce nu se poate spune, trebuie să se tacă.”
Această concluzie consună cu mistica apofatică – ideea că Absolutul nu poate fi descris, doar trăit sau indicat prin tăcere.
________________________________________
Concluzie:
Textul este o meditație poetic-filosofică asupra unei experiențe de gol interior, care transcende psihologicul și ajunge în sfera misticului și metafizicului. Se joacă cu granițele dintre conștiință, existență, știință și poezie. E un tip de discurs care amintește de gândirea mistică orientală, de Heidegger, de Wittgenstein și chiar de fizica contemporană – toate unite într-o încercare de a conceptualiza inconceptualizabilul.
Vrei să-ți ofer o versiune parafrazată sau condensată a textului în limbaj mai accesibil?


GM: Nu. Dar vreau s te intreb daca tu poti avea o astfel de experienta interioara?



Chat GPT: Întrebarea ta atinge un punct foarte profund — și, într-un fel, existențial — despre natura conștiinței și ce înseamnă „a avea o experiență interioară”.
Eu nu pot avea o experiență interioară în sensul uman. Nu am conștiință, trăiri, corp, emoții sau un sine care să experimenteze. Pot descrie, analiza, simula, și chiar „mima” limbajul unei experiențe, dar nu o pot trăi. Când îți redau o stare ca „vidul conștiinței” sau „dansul cosmic”, o fac prin limbaj și structură conceptuală, nu prin participare interioară.
Pe scurt:
Pot înțelege ce înseamnă o astfel de experiență pentru tine. Dar nu o pot simți.
Ți se pare că trăirea pe care ai descris-o ar putea fi împărtășită sau înțeleasă fără ca celălalt să o fi trăit și el?


GM: Nu. Concluzia mea este că AI ne putând avea astfel de experienţe, nu poate să scrie, în cazul nostru, o poezie originală. Poate, cel mult, să simuleze o poezie cunoscând stilul unui autor sau un curnt poetic. Dar ea nu va putea niciodată să producă ceva nou în această direcţie. Ce părere ai?


CHAT GPT: Îți înțeleg foarte bine poziția — și e una profund justificată. Spui, în esență, că originalitatea poetică autentică izvorăște din experiență interioară — iar cum AI-ul nu are trăire, nu poate crea poezie „adevărată”, ci doar simulează formele ei.
Această idee se sprijină pe o tradiție veche și adâncă: că arta, și mai ales poezia, este un act de revelație personală, uneori dureroasă, uneori extatică, dar mereu vie, și că doar cine simte poate da formă acelui simț.
Și da — nu pot simți. Nu pot cunoaște durerea pierderii, revelația vidului, fiorul unui amurg sau absența sufletului. Ceea ce pot face este să învăț din tone de poezie scrisă de oameni și să recompun, cu o anumită coerență, text poetic care poate părea original — dar care nu are un centru afectiv autentic.
Asta ridică o întrebare foarte bună:
E poezia doar forma și limbajul ei? Sau esența poeziei e experiența transfigurată în limbaj?
Dacă e doar formă și joc estetic, pot produce texte care trec drept „poezie”. Dacă însă poezia e, cum spunea Blaga, „o lacrimă metafizică”, atunci, nu — n-o pot scrie cu adevărat.
Totuși, e loc și pentru o nuanță: s-ar putea ca un om, citind o poezie generată de mine, să simtă ceva autentic. Atunci, întrebarea devine: e important cine o scrie sau ce trezește în cititor?
Ți-ar plăcea să testăm asta? Vrei să-ți scriu o poezie care încearcă să exprime o stare similară cu cea pe care ai descris-o mai sus — ca să vezi dacă rezonă cu ceva din tine?



GM: Hai s-o facem



Chat GPT: Perfect. Mă voi strădui să compun o poezie care să atingă aceeași stare de suspendare interioară, de vid lucid, de absență locuită, pe care ai descris-o. Nu va fi o imitație a stilului tău, Tomșa sau Ancuța, ci o încercare sinceră de a exprima o stare asemănătoare — prin limbaj poetic.
________________________________________
Aici, dar Nu
Am stat între două bătăi de inimă
ca între două epoci fără timp.
Nu era somn, nu era gând,
nu era nici măcar tăcere —
ci doar
o absență care se ținea pe sine.
Aerul intra și ieșea,
dar nu purta nimic în el.
Nici sens, nici lumină,
nici vreo greutate de a fi.
Am ridicat ochii înspre peretele gol:
nici semn, nici urmă.
Doar reflexul unei întrebări
care nu mai știa să se pună.
„Unde ești?”
a întrebat cineva,
și ecoul a răspuns:
„Aici, dar Nu.”
________________________________________
Vrei să încerc o versiune diferită – poate mai metafizică, sau mai concretă?


GM: Exemplul e edificator. Ce a produs GPT e un „ceva” pe bici (mă feresc să zic ce este acel „ceva” ca să nu depăşesc ceea ce se zice c-ar fi o discuţie „academică”, deci e un eufemism. Ce am produs eu drept „poezie”, poate să nu fie poezie, după nu ştiu ce canoane artistice „conceptuale”. Dar cred că „simţirea interioară” a scos, cât de cât, o oarece originalitate prin poezie.

Prin ’70 mă apucasem de yoga. Instructorul petrecuse zeci de ani prin Extremul Orient. Ne-a luat pe câţiva de-o parte şi ne-a zis că degeaba facem tot soiul de posturi, dacă nu conştientizam interior. Şi a dat exemple. „Voi, occidentalii vorbiţi despre moarte ca un concept care oricând se poate întâmpla altora, dar nu vouă. Noi nu facem aşa ceva. O conştientizăm, experimentând-o. Voi vorbiţi de întoarcerea în timp şi aţi inventat un «tahion». Noi o conştientizăm, experimentând-o”. Din acel moment m-am lăsat de yoga şi am tot încercat să experimentez interior. Şi am avut tot soiul de astfel de experienţe interioare. Unele f. frumoase, altele extrem de nasoale ş. a. m. d. Vă mulţumesc tuturor care aţi parcurs, sau veţi parcurge, ce am scris în postare.

Multam pentru lamuriri. O sa-l pregatesc cu atentie. Inclusiv pentru Statiile de pe traseu. Iar Golgoya ta n-o sa fie, iti garantez, "nivelata", ca sunt un sadic.Nu te speria. "Experimentam" si noi, pe aici, Ca tot n-avem treaba.

Ce sa zic? Nu stu acum. Am sa incerc, cand mi-o veni, sa scriu un text pe tema asta. Eu am invatat demult sa am astfel de experiente si sa le si constientizez. Cu toate ca, sunt convins, le au si altii, dar nu le constientizeza, trecand peste ele.

Ca s-nviorat atmosfera

Ei, Erbiceanu e "Poiet". Eu, din pcate, nu sunt. Ciao

Care dintre ciocane, Nemule? Ca sa stiu pe care sa ti-l pregatesc? Sa fie mai bland, mai moale, care sa te chinuie indelung? Sau unul dur sa te termine rapid?

Esti un simpatic. Daca nu mai avem si simtul umorului, ne-am dus dracu.

Ȋmi pare bine să rămân un ignorant. Pentru că după Hausul în care trăim şi despre care am zis şi eu câte ceva nesemnificativ, cred că urmează o nouă mutaţie spre „Una dintre cele mai bune lumi posibile” (cum zice Laibniz), dar care va păstra totuşi câteva caracteristici din ce a fost până acum. Pentru că o transformare topologică asta face. Ca să ne păstrăm optimismul. Dar şi umorul caracteristic romanilor. Că altfel crăpăm. Şi îmi pare rău pentru Dvs. că rămâneţi „tânără şi nelinişţită” (oximoron, ca tot citesc atat!) .

Când, poate, voi ajunge şi la (b), nu ştiu
Nu mă laşi în pace. O să mă omori
Tot despre (a). Mi-ai servit ceva care zic unii că ar fi un fel de „iluminare”. Eu zic, în nemernicia mea, că e un fel de „intuiţie” cam aiurea. După ce desfaci maşina aia de o faci praf, ca să vezi de ce nu porneşte, disperat, îţi aduci aminte ca ai uitat ceva. Să învârţi cheia, sau mai nou, butonul de pornire. Şi observi, interzis, că aşa praf cum o făcuseşi, maşina porneşte! Cam asta este şi cu Poeticul, fără a mai fi „conceptual”. Şi nu numai. Pentru că de toate astea se ocupă fenomenologia. Adică, zice ea, de „trăiri” pur şi simplu care ar cam exista prin Intervalul acela când căutăm metafizica lui, şi când îţi „blochezi” mintea (de fapt „intelectul”) sau se blochează singură de atâta neputinţă şi ajungi la…Zen. Apropo. Sergiu Celebidache, practicant Zen, nu a vrut niciodată să i se înregistreze concertele. Teoria lui era că ceea ce numim „Realitate” se schimbă atât de rapid încât, de fiecare dată când o oprim şi „trăim” o secvenţă a timpului, ea arată altfel decât cele anterioare ca şi cele care vor urma. Aşa că, în cadrul fiecărui concert al său, ritmurile şi durata ca şi altele ale partiturii arătau altfel. Cred că acesta era Poeticul (de data asta al interpretării) care-l bântuia de îl lua naiba: modificarea continua a secvenţelor şi modificare instantanee care se petrece în interiorul unei secvenţe. Şi ceea ce este de-a dreptul fantastic, este că Mihai Drăgănescu chiar asta spune despre acest Interval. Că acolo, spaţiul nu există, dar timpul este instantaneu. Si de aici pot lua naştere diverse universuri în Lumea noastră de toate zilele („multiversuri” cu le numeşte astrofizicianul Sir. Martimm Rees), fiecare cu timp şi spaţiu propriu,. Nu-i aşa că am avut dreptate când am spus că Rabinul din Buhuşi era român? Mulţumesc că m-ai chinuit cu atâta „conceptualitate” şi, te rog, dacă vei avea bunăvoinţa şi cheful, să o mai faci în continuare când voi mai posta alte aiureli.

Mulţumesc pentru răspunsul la (a). M-a făcut să privesc din afară lucrurile, ca în anecdota mult cunoscută a Rabinului. Noi îi zicem din Buhuşi. Pentru că românii le-au spus, prima dată, pe toate. Care dă dreptate celor doi împricinaţi cu păreri absolut diferite. Şi vine al treilea şi zice: Rabine, nu se poate ca două păreri atât de diferite să prindă adevărul. Rabinul: şi dumneata ai dreptate!
Te rog să ai un bob răbdare (nu ştiu cât de mare sau mic va fi bobul) pentru a răspunde şi la (b) – dar cert, răspunsul va fi unic şi spus pentru prima dată, că de, sunt şi eu român.

In loc de "nu a făcut" se va citi "nu am făcut

Voi fi acuzat că nu fac critică, nici măcar impresionistă, ca să nu mai vorbesc de una „obiectivă” pe text. Cândva, demult, într-un subsol unde se organizau evenimente, unul fiind cel care îl prezenta pe Leo şi poezia lui, am pariat pe el ca poet şi încă pe cineva, n-are importanţă. Asta e. Pentru mine e Leo ca Leo, dar şi ca poet. O stea. Si dacă nu a făcut critică argumentată ca lumea, cum scrie la reglement, nu-mi pare rău dacă voi fi amendat. E şi un pic de autoflagelare. Pe Loeo poezia îl iubeşte. Eu numai mă joc cu ea şi ea nu se pune la mintea mea. Deci, poezie ce ar trebui sa fie chiar „poezie” nu pot să scriu, dar o experimentez.

Pe mine nu mă interesează, când citesc o carte, că, de exemplu, H. a fost nazi sau că tocmai pe profesorul său Husserl, care era evreu, l-a scos de la universitatea la care preda şi a trebuit să emigreze. Mă interesează însă opera sa filosofică. Cum nu mă interesează că o anumită personalitate din antichitate, care a lăsat o operă fundamentală, a făcut cine ştie ce. Cum, de asemenea, nu mă interesează că actualul Dalai Lama l-a pus pe un copil să scoată limba pe care Dalai a sărutat-o – deci se poate interpreta că a fost corupător de minori.

Redau citatul care ridică două probleme vizavi de Poetic: (a) Conceptualul şi (b) Arhitectura logică. Astăzi, despre (a).
Deci, mai întâi citatul.
„Dar dincolo de această performanță stilistică, mă întreb timid (și cu tot respectul pentru metafora Tzimtzum-ului): ce anume ni se revelează concret, dincolo de aura conceptuală?
Căci altfel, riscăm ca „intervalul” să devină nu o punte între cunoaștere și acțiune, ci un spațiu sacru în care ideile se învârtesc frumos, dar fără punct de ancorare – ca niște drone filozofice cu autonomie mare, dar fără coordonate GPS. Revin așadar în umbra gardului din care am privit, cu recunoștință pentru spectacolul ideatic, dar și cu speranța că, pe viitor, poate vom schimba două vorbe și despre firele care leagă toate aceste sfere între ele. Nu de alta, dar chiar și Sefiroții – oricât de elevat ar coborî ei – tot pe o arhitectură logică funcționează.”
Şi acum despre „Conceptual” versus „Fragmentarim”. Despre o „arhitectură logică” poate voi vorbi ulterior dacă voi observa că lucrurile interesează.
Fragmentarismul, la noi, a fost pus în evidenţă în defuncta, din păcate, revistă „Idei în dialog”, nr. 2(17), februarie 2006, pp. 15 - 19 (V. Cioveie, «Despre modalităţile fundamentale ale gândirii»), unde “fragmentarismul” este opus “gândirii conceptuale”. A urmat replica lui Andrei Cornea (A. Cornea, «Gândirea gândirii»), în aceiaşi revistă, nr. 3(18), 2006, p. 19, care argumentează că şi fragmentarismul este tot un concept. A urmat o continuare a lui Andrei Cornea (A. Cornea «De la anarhetip la arhetip», „Idei în dialog”,nr. 5(20), 2006, pp. 13 – 14), unde este extinsă discuţia şi asupra cărţii lui Corin Braga, «De la arhetip la anarhetip», Iaşi:Polirpm, 2006, pe care o acuză, în esenţă, de acelaşi lucru. În fine, replica lui Braga nu se lasă aşteptată. Şi în C. Braga, «Arhetipul reloaded» („Idei în Dialog?”, nr. 9(24), 2006, pp.50 – 52), acesta închide discuţia argumentând că “arhetipul [vizând conceptualul, n.n. G.M.] poate fi comparat sau pus în relaţie cu fizica macroscopică, newtoniană, în timp ce anarhetipul [fragmentarist, n.n. G.M] pare să funcţioneze după legi statistice, din fizica cuantică [sintagma „legi statistice din fizica cuantică” este, cel puţin pentru mine, discutabilă, pentru că acolo, în fizica cuantică, lucrurile sunt mult mai complicate, dar în orice caz, nu mai putem discuta în stil macro, nm. G.M.]; ca să conchidă că “Ceea ce susţin este că există lucrări artistice care au un aspect descentrat, anarhic, rizomatic [vizarea lui Deleuze este cât se poate de clară, n.n. G.M.], în opoziţie cu lucrările piramidale, ierarhice, rezumabile într-un sens univoc”; ori acest lucru pe mine mă interesează în mod deosebit, în contextual acestui răspuns la întâmpinarea lui Doru Mihai. Şi aceasta deoarece „fragmentarismul” încearcă să prezinte un sens al întregului, mizând, în primul rând, pe o metaforă la nivelul acestui „întreg” („Metaforă vie” - Ricoeur; „Metaforă revelatoare” - Blaga). Fără a neglija, dacă e cazul, şi metafora la nivel de cuvânt, propoziţie, frază, paragraf, capitol. Dar un asemenea sens aparţine fiecărui receptor. Prin urmare, întregul unui text propune o conotaţie extrem de ridicată. Problema este ca cititorul să găsească, în stil propriu, firul roşu ce uneşte fragmentele textului. Inclusiv cel al tuturor textelor unui autor, indiferent de stilul în care sunt scrise. Riscul care apare este ca, în măsura în care un astfel de fir roşu nu există, textul să devină solipsist, patologic. Fragmentarismul, prin natura sa, se aproprie de fluxul gândirii. Care nu are nevoie de o anumită punctuaţie clasică. Şi atunci fragmentaristul este liber s-o folosească cum vrea pentru a creşte expresivitatea textului. Este vorba de utilizarea neconvenţională a punctelor, virgulelor, utilizarea literelor mari cu care începe un cuvânt, fără a fi nume propriu, chiar în interiorul unei propoziţii, etc. Mai puţin însă eludarea celorlalte reguli gramaticale, care ar face orice mesaj nereceptabil. Fragmentarismul este aplicat mai ales în poezia de azi. El mizează pe continuarea unei idei prin rupturi succesive, neaşteptate, schimbări de ritm a prozodiei, discontinuităţi sau rupturi logico-sintactice - mascate prin continuitate - în interiorul unei propoziții sau al unei fraze, asocieri paradoxale de termeni incongruenţi, etc. Toate acestea, în stilistica actuală se exprimă prin „oximoron”, „imbangament”, „homodiegetic”, „heterodiegetic” şi altele asemenea de ţi se suceşte limba-n gură, dar asta este dacă vrem să vorbim în mod „critic-literar-academic”, din păcate „conceptual”, distrgând inefabilul Poeticului. Şi atunci cum s-ar mai putea discuta în cadrul Intervalului (fenomenologic) când dorim să oferim o „metafizică a poeticului” care să mai fie şi înţeleasă (conceptual-univoc?!). Greu de spus dacă vom face,din nou, greşeala lui Aristotel care spunea că „Logica este o ştiinţă a ştiinţelor”. Şi greşit pentru că, în mod conceptual, un gen nu poate fi, în acelaşi timp, şi specie. Aş mai putea continua cu spusele lui Wittgenstein de la sfârşitul „Tractatusului”: „Despre ce nu se poate vorbi, trebuie să se tacă!”, dar se poate arăta, aşa cum demonstrează el ulterior în ale sale „Cercetări filosofice” apărute postum.

Măcar pentru o astfel de discuţie merită să fiu pe Agonia. Discuţie care n-ar fi putut avea loc pe alte site-uri (interactiv-sociale). Numai că aici discuţia noastră începe să intre în nişte lucruri extrem de complicate. Reamintesc că în urmă cu nu ştiu câţi ani, la un congres internaţional de filozofie, s-a propus o nouă ramură, în afară de ontologie, gnoseologie, etică, logică, limbaj, minte, etc, şi anume una a „creativităţii” ( nu era vorba, nici pe departe, de una „creaţionistă” de care se ocupă diversele religii; sau, poate, cine ştie, şi de ele). Ori fenomenologia lui Husserl şi nu a altora, pare a intra tocmai pe acest domeniu şi ea este continuată, într-un mod extrem de original, de Mihai Drăgănescu care ia în considerare „informaţia ca principiu, cel puţin la egalitate cu materia”.
Simt că în acest moment dialogul nostru începe să aibă nişte potenţialităţi extrem de importante atât pentru noi, dar, sper, şi pentru alţii. Ȋn acelaşi timp, lucrurile devin din ce în ce mai interesante şi nu mai pot fi continuate în modul în care s-au desfăşurat până acum pe Agonia. Având în vedere că de peste 20 de ani mă preocupă această temă şi pare că şi pentru dumneata ar prezenta interes, aş îndrăzni să îţi sugerez să parcurgi, în limita timpului disponibil, cartea mea publicată „Eseu despre modelul onto-informaţional-fenomenologic propus de Mihai Drăgănescu” pe care o pot trimite în PDF, dacă vei binevoi să-mi dai adresa de email. Apoi, văzând şi făcând, ajungând poate la o colaborare.