Magdalena Dale

Ziua, noaptea, pământul, cerul, vântul și noi între aceste elemente, printre aceste elemente încercând să deslușim rostul nostru și al lor...
Ziua, mereu la sfat adăpostind exilul atâtor generații împreună cu durerile demult ignorate de o lume ce a uitat să se mai trezească.
Noaptea este timpul căutătorilor de vise pe pereții vieții și a celor ce pleacă în căutarea firului din ghemul rătăcit în labirintul din noi.
Pământul este natura supărată de indiferența orgolioasă cu care este tratată și ne dojenește îmbrăcând haine de rouă ca pe vremea lui Noe.
Cerul, această imensitate albastră ce găzduiește clopotele ce trimit semnale ce deschid bolți de lumină în duioșia unei raze rănite... Foarte mult îmi place această imagine! Și bietul soare zugrăvind vălătuci de bucurie printre fanteziile noastre ce nu ne dau pace.
Vântul vieții uneori este neîndurător și sfâșie veșmintele înăbușind glasul ce țipă durerea!
În cele din urmă noi, un ghem de vise rostogolite prin clipele vieții și poate de aceea

tu nu trebuie decât să visezi că ziua de mâine e azi
că sufletul zvâcnește în împărtășirea clipelor

Mi-a plăcut mult starea ta hermeneutică, m-a întors cu gândul spre rostul lumii....

Ziua, noaptea, pământul, cerul, vântul și noi între aceste elemente, printre aceste elemente încercând să deslușim rostul nostru și al lor...
Ziua, mereu la sfat adăpostind exilul atâtor generații împreună cu durerile demult ignorate de o lume ce a uitat să se mai trezească.
Noaptea este timpul căutătorilor de vise pe pereții vieții și a celor ce pleacă în căutarea firului din ghemul rătăcit în labirintul din noi.
Pământul este natura supărată de indiferența orgolioasă cu care este tratată și ne dojenește îmbrăcând haine de rouă ca pe vremea lui Noe.
Cerul, această imensitate albastră ce găzduiește clopotele ce trimit semnale ce deschid bolți de lumină în duioșia unei raze rănite... Foarte mult îmi place această imagine! Și bietul soare zugrăvind vălătuci de bucurie printre fanteziile noastre ce nu ne dau pace.
Vântul vieții uneori este neîndurător și sfâșie veșmintele înăbușind glasul ce țipă durerea!
În cele din urmă noi, un ghem de vise rostogolite prin clipele vieții și poate de aceea

tu nu trebuie decât să visezi că ziua de mâine e azi
că sufletul zvâcnește în împărtășirea clipelor

Mi-a plăcut mult starea ta hermeneutică, m-a întors cu gândul spre rostul lumii....

Ela, frumos îți scrii tu trăirile în cuvinte ....
Poezia este scrisă într-o tonalitate majoră, cu demnitate, fără lamentări inutile, înțelegând momentul când drumurile s-au intersectat ca apoi să-și urmeze cursul inevitabil. Te retragi în încăperea cu scrinul de abanos pentru a mai adăuga acolo un „accesoriu” al feminității unui suflet poetic.

părăsește-mă fără să știu ca și cum aș fi cu tine
și tu m-ai iubi încet ca o apariție efemeră
iluzia nefirească a dragostei
înjumătățită în durerea mocnită


părăsește-mă și atât

Păstrează visul pentru că el aduce noi culori sufletului și cuvântul din titlu ca și de la sfârșit, acest „atât” pentru mine cuprinde o întreagă simfonie de sentimente...

„Accesoriile” ascunse în scrinul de abanos sunt pline de pline de semnificații voalul miresei alături de pantofii de satin și buchetul iubirii, iar brățările de argint vin să închidă înt-un cerc parfumurile fine. Ultimul plic scris cu litere aplecate de greutatea unui sentiment s-a rătăcit și el în scrinul de abanos...
Toate aceste mici „accesorii” sunt un mănunchi de flori ale unei simțiri alese și o tristețe ce lasă inima pe jumătate tăcută ...
Foarte mult îmi place poezia asta, are o feminitate aparte, misterioasă și frumoasă mai presus de toate.... Este oglinda venețiană a cărui cristal de calitate nu deformează realitatea și în care mi s-a oglindit o lume de vis pe care nu mă îndur să o părăsesc.
Felicitări pentru felul în care te scrii în cuvinte poetice!

Un pic de discreție ar limita poate sinceritatea doar la a crede tot ce spui și nu la a spune tot ce crezi. Căci dorința necenzurată de a spune adevărul, rezultată din convingerea că el este unica valoare, supremă și suverană, poate împinge cu ușurință la faptele cele mai aberante.

De la acest paragraf urmează o înșiruire a diverselor moduri reprobabile în care poate fi rostit adevărul: delațiunea, flecăreala fără stavilă, intoleranța, cinismul mascat de confidențialitate, pângărirea sacralității tăcerii, platitudinea adevărului în dauna gernerozității închipuirii chemate să dea reliefuri lirice lumii în care trăim.
Ca să nu mai vorbim că în diplomație nimic nu cere mai multă prudență decât adevărul.
Ai foarte mare dreptate în ceea ce privește adevărurile simțirii capriocioase, care vede și așteaptă numai ceea ce vrea și atunci în mod necesar judecata cu privire la adevăr va fi neîntemeiată.
Într-un înțeles plenar, existențial, a fi sincer înseamnă a făptui din toată inima, dar pentru asta trebuie să-ți afli în prealabil inima și să ai curajul de a-i da glas, potrivind-o după ritmurile cosmice pentru ca bătăile ei să aplaude existența.

Nu pot să nu subliniez ultimul paragraf care este o chintesență a felului în care ar trebui căutat adevărul, dar cine se încumetă să o facă ?
Foarte frumos spunea Byron: „Adevărul, o perlă care iubește adâncul”

Pierre, când întâlnești dragostea poți să spui că ești fulgerat, dar acest fulger este de fapt o scară ca stâlp al cerului așa cum spui tu. Se poate întâmpla să urcăm, uneori mai coborâm, dar oricum ar fi nu trebuie să regretăm niciodată că am fost \"fulgerați\", chiar dacă scrumul nostru este legănat de vântul vieții...Când dansezi nu mai contează durerea sau semnul roșu de prea mult stat pe poante, ci doar frumusețea dansului, la fel ca în viață...
Mulțumesc pentru semnul lăsat!
Ela, atunci când cerul este atât de supărat încât îmi întunecă visul, poeziile tale sunt strune de lumină pentru mine. Mulțumesc pentru curcubeul pe care l-ai desenat prin popasul tău!

Uneori povara dorințelor neîmplinite ale maturilor este transferată pe umerii copiiilor stingheri ei devenind înstrăinați de ei înșiși, îndurerați...
amăgindu-se că fiecare bănuț ar putea avea
o fântână într-un alt scuar al cetății

Cu multă empatie privești tu viața copiiilor lumină în care se regăsesc bătrânii cu ochii smeriți.

copiii hrăneau porumbei mai departe
uitând să-și mai pună dorințe
pe chipul lumii

Frumos și trist!

Elena, imaginea pe care o propui tu este mai sugestivă. Timpul fără început și sfârșit, caruselul vieții și petalele de trandafiri ce se trezesc doar la sunetul unui vechi clavecin. Îmi plac mult hainele poetice în care îți îmbraci tu trăirile, au o aură aparte, fără ostentație, fără dorința de a epata. Mi-a fost dor să te citesc... Bine ai (re)venit! Îți mulțumesc mult!
Pierre, destinul ne compune melodia, iar noi suntem când dansatori fără voie, când spectatori fără voie, dar dacă inima palpită la fiecare pas, aproape nu contează decorul în care se desfășoară dansul, pentru că doar atunci poți simți cu adevărat viața. Mulțumesc de popasul poetic....
Luchi, îmi pare rău dacă te-am dezamăgit, dar știi cum se spune: errare humanum est, perseverare diabolicum. Mi-a plăcut catrenul tău, îți mulțumesc!
Anne – Marie, pentru mine poezia este reprezentată de valuri de lumină pură și ai dreptate din când în când ne întălnim în același vârtej, dansând în același ritm. Mulțumesc pentru micul tău poem frumos!

Soare așezat
Pe frunzele ruginii
Vânt blând adie

Iubita lui Don Juan învață lecția puterii, lecția rostirii, lecția responsabilității pentru propria viață. Învață să nu învinuiască pe nimeni pentru nereușitele ei, să renască, să creeze, să zboare. Iubitei lui Don Juan nu îi va mai fi niciodată frică. Iar ne-frica, ne-temerea, sînt doar alte nume date iubirii.”

Toate astea „iubita lui Don Juan” le poate învăța ascultând vocea celor ce au încercat să descifreze rostul vieții, oameni care și-au așternut gândurile pe hârtie și ne-au împărtășit experiența lor spirituală. „Ne-frica” și „ne-temerea” nu cred că sunt alte nume date iubirii, pentru că iubirea se teme mereu, este neliniștită și frământată, mai degrabă cred că sunt nume date cunoașterii de sine.

În cele din urmă, Don Juan este doar prilejul unei întîlniri fericite cu iubirea, cu destinul, este întîmplarea miraculoasă prin care femeia se află pe sine și ca femeie, și ca om. Prin care devine liberă și deci responsabilă. Nu mai este astfel de mirare această încheiere apoteotică:

“In fine, poate că totuși nu Don Juan ar trebui să-i spun, ci pur și simplu Bărbatul. Iar oda nu lui să i-o închin, ci Iubirii. Copleșitoarei Iubiri...”

Dacă admitem să înlocuim personajul Don Juan cu sentimentul de dragoste, atunci sunt de acord că prin această trăire femeia se descoperă pe sine în cele două ipostaze de femeie și om. Dar și aici este o capcană! Poți foarte bine să fii copleșit de sentimente, dar să nu aștepți nimic în schimb și poate în acestă generozitate sufletească stă puterea iubirii de a dărui aripi pentru zbor, pentru creație.... Cel ce iubește mulțumește destinului că i-a prilejuit o astfel de întâlnire, dar nu are nevoie pentru a prinde aripi de nici unul dintre artificiile lui Don Juan, care i-ar satiface doar vanitatea de a fi pentru un moment al vieții în centrul atenției unui om ca Don Juan, indiferent ce mască ar purta....
Și atunci mă întreb firesc, avem oare nevoie de mitul lui Don Juan pentru a zbura, sau este suficient un moment de răgaz pentru a putea vedea, simți și reflectala ceea ce este în jurul nostru?

Oceanul nopții
Un glob galben de ceară
Negru risipit
Alungat de lumină
Ceața ce se ridică

Dacă nu ar exista femei care să-l admire, probabil că atitudinea aceasta față de sexul frumos s-ar fi pierdut și azi nu am mai vorbi de Don Juan! Dar, se pare că firea umană are tarele ei de care nu se poate dezbăra prea ușor....
Don Juan este după părerea admiratoarei lui nu doar un Făt Frumos, ci și un campion al virtuților masculine: “închinător la icoana Frumuseții, un creator și-un războinic”, „un adorator al eternului feminin, un îndrăgostit, un poet...”
De ce este Făt Frumos? Poate în fiecare bărbat stă ascuns un Don Juan, dar în funcție de calitatea interioară a fiecăruia știe cât să-l înfrâneze și nu lasă instinctele să domine!
Și frumusețea poate fi găsită numai în chipul lui femei? Eternul feminin nu este nici pe departe legat de înfățișarea ei fizică care de altfel este atât de trecătoare, ci de amalgamul de trăiri subtile din interiorul unei ființe. Poeții nu slăvesc doar frumusețea fizică, iar pictorii de multe ori zugrăvesc femei care sunt transfigurate de acel ceva interior care le face de fapt frumoase. Celebra Gioconda are acel minunat zâmbet care a făcut-o celebră, dar pe parcursul timpului au fost și voci care au sugerat că ar putea fi chiar un autoportret de-a lui Leonardo da Vinci. Probabil o utopie lansată în cine știe ce scop ascuns! Dar, iată că eternul feminin nu este condiționat de înfățișarea fizică!
De altfel mie Don Juan pe lângă egoismul evident pe care îl afișează cu mândrie, mi se pare chiar un pic fanfaron, gen personajele lui Cervantes, desigur păstrând proporțiile, pentru că morile de vânt pot reprezenta în cele din urmă cauze nobile....
„Iubita lui Don Juan, dintotdeauna” nu m-a convins deloc deocamdată cu această listă a pretinselor virtuți pe care eu le văd mai mult slăbiciuni....

într-un cotlon așteaptă vameșul
gata să răstoarne dominoul apele dezlegând
să fie vreo punte de flori
ori vreun grind înverzit

mirosul de crini ne petrece pe rând

Bătrânul Haron, cu răbdare ne așteaptă pe toți pentru a ne trece cu luntrea lui apele Aheronului în ținutul lui Hades!
Lumini și umbre, rază de soare și nori, cam asta este viața! Nu suntem noi cei care hotărâm alternanța, dar poate tocmai din cauza asta uneori vrem să oprim clipa și încercăm să o transpunem în cuvinte pentru a face mai vie amintirea....
Pentru o zi tristă o încercare de haiku...

Umbra unui nor
Pe o petală de crin
Strop de lacrimă

Lory, mulțumesc pentru popas și pentru apreciere! M-am îndrăgostit de această formă de exprimare, deci în mod sigur îți voi urma îndemnul. Cu drag pentru nota de prospetime pe care o aduci prin poeziile tale, ca roua de dimineața pe petalele unei flori.
Horia, mulțumesc pentru variante! Încercând să privesc ca tine malul mării, cu scuze pentru inerentele stângăcii specifice unui început...
Nemărginire
Un albastru înspumat
Aleargă spre mal
Maria, îți mulțumesc pentru că alături de mine ai încercat să oprești clipa prin poemele tale.
Maria Tirenescu, mulțumesc pentru fereastra deschisă spre acest minunat univers al micropoemelor!
Frunze ruginii
Îmbracă un anotimp
Matur și frumos

Pășind ușor printre rândurile tale descopăr lumina căreia îi este dor de a se arcui firesc după forma pământului, așteptând să fie despovărată de valuri cu tot ce cuprind ele.
Pentru mine lanțul de atoli în culori de roșu și alb este alcătuit din poeziile tale și în călătoria ce mi-a fost dată pe ape mai mult sau mai puțin liniște, lanțul de atoli este un popas într-o lume a viselor frumoase. Ultima parte mi se pare o minunată dovadă a unui sentiment ce-și așteaptă împlinirea.

Mi-e dor să fiu insulă, aș putea să adăpostesc pribegii, nu mi-ar lipsi fecioarele cu ghirlande și nici oamenii pierduți. Și nici tu, corăbier fără naufragii sortite.

O vreme nu voi pleca în munți, aștept să culegi scoicile rămase, pietrele de lună, despovărată de valuri să încerc în mine pământul. Nu mai știu cum e să-l iubești, așa, ca pe o arcuire firească a luminii.

Amintește-mi când vii, să pot fi aici, uneori iau forme neîntrupate.

Maria, te rog frumos să mă scuzi pentru eroarea gravă pe care am făcut-o! În loc de poezie tanga, trebuia să scriu poezie tanka! Mii de scuze pentru repezeală care a generat această rușinoasă eroare....

Păsări ușoare
Doar gândurile tale
Poposesc în dor
Inima pârguită-i
O cupă-nmiresmată

Mi-a plăcut mult poezia.Emană o sensibilitate distinsă, aparte, foarte feminină. Datorită ție am descoperit poezia tanga, așa că sper să nu te superi pe mine că o încerc în pagina ta, fermecată de versurile tale...

Firea umană, nu știu dacă este o fatalitate comodă sau dacă nu cumva este o lene din care ne este greu să ieșim și atunci preferăm să o considerăm fatalitate...

Rămîne însă totdeauna de văzut dacă ceea ce este așa cum este și trebuie să stea așa, și merită să rămînă astfel. Întrebarea care se pune este deci: de ce stau lucrurile așa? Nu cumva e recomandabil pentru o viață cu adevărat bună un mod de viață contrar naturii umane?

Cine ajunge să-și pună această întrebare deja a făcut un pas uriaș spre o viață ce ar putea deveni fericită!
Obișnuința este a doua natură, așa se spune de cele mai multe ori când lipsește voința de a te împotrivi propriei tale nefericiri.

Această condiție damnată este pentru ele dorința exacerbată, devenită obsesie și ambiție, lanțul fără sfîrșit al dorințelor – lăcomia, egoismul și trufia.

Și aici se potrivește un proverb - de ce ai mai mult, vrei tot mai mult!
Dacă ești stoic din fire în mod sigur șansele de a fi fericit sunt mai mari, dar stoicul riscă să devină anacronic într-o societate de consum.
Răul insidios este cel mai periculos, pentru că sapă adânc!
Dacă reușești să nu-ți dorești ceea ce știi că nu poți obține este un mare câștig pe drumul spre fericire. Dar, în același timp (poate greșesc) ar trebui să tinzi spre ceea ce-ți dorești pentru a nu te plafona... Felul în care un om își acceptă limitele, fără a se limita, dar și cum înțelege să treacă prin bucurie sau prin suferință spune totul despre acel om! Demnitatea, din păcate a devenit și ea anacranică în zilele noastre!

Ela, te rog din suflet să mă ierți dacă greșesc în interpretarea mea, pentru că sunt gânduri în noi atât de sensibile încât și atingerea lor cu o floare doare...
Poezia asta mie mi se pare un cânt închinat ființei ce ți-a dat viață, te-a vegheat în timpul său terestru ca apoi să devină îngerul păzitor ce îți veghează în continuare drumurile uneori pe cărări netede, alteori prin furtuni de ape, dar mereu îmbrăcate în simțire aleasă.

tu fără tine cine să te mai adune o dată în timpul vieții
e așa de bine în timpul vieții dar nu mai știi unde începe sau dacă mai tresare în tine mama
inima asta care stă de teamă că în timpul morții ar putea alege patul de lemn fără anii pe umeri
îți amintesc este nouă octombrie și e bine să te așterni măcar un ceas alege tu culoarea drumul femeia
paharul pământul streașina vatra muntele apele
alege tu să trăiești așa cum te scrii mereu cu ochelarii negri de soare
aceeași privire căutând de dinspre tine spre oamenii-îngeri ce ar fi putut să îți fie timp

Primește te rog un gând pios pentru ceea ce este mai adânc și mai frumos sădit în sufletul tău!

Ela, te rog din suflet să mă ierți dacă greșesc în interpretarea mea, pentru că sunt gânduri în noi atât de sensibile încât și atingerea lor cu o floare doare...
Poezia asta mie mi se pare un cânt închinat ființei ce ți-a dat viață, te-a vegheat în timpul său terestru ca apoi să devină îngerul păzitor ce îți veghează în continuare drumurile uneori pe cărări netede, alteori prin furtuni de ape, dar mereu îmbrăcate în simțire aleasă.

tu fără tine cine să te mai adune o dată în timpul vieții
e așa de bine în timpul vieții dar nu mai știi unde începe sau dacă mai tresare în tine mama
inima asta care stă de teamă că în timpul morții ar putea alege patul de lemn fără anii pe umeri
îți amintesc este nouă octombrie și e bine să te așterni măcar un ceas alege tu culoarea drumul femeia
paharul pământul streașina vatra muntele apele
alege tu să trăiești așa cum te scrii mereu cu ochelarii negri de soare
aceeași privire căutând de dinspre tine spre oamenii-îngeri ce ar fi putut să îți fie timp

Primește te rog un gând pios pentru ceea ce este mai adânc și mai frumos sîdit în sufletul tău!