Eseuri
Elogiul lui Don Juan (II)
un mit abil recuperat
4 min lectură·
Mediu
\"Aștept răspunsul unei femei!\"
Luchi Tenenhaus [18.Sep.05 09:55]
(acest text are legătură cu: Don Juan spăsit și este continuarea eseului: Elogiul lui Don Juan (I) )
Delimitarea de donjuanul sordid, de seducătorul profesionist și cinic se face prin apelul – de la sine înțeles – la iubire. Don Juan este de fapt „eternul îndrăgostit”, “Căutătoarul”. El caută iubirea și Femeia (femeile sînt doar ciornele inevitabile în căutarea speratei majuscule).
„Cind eu spun Don Juan, nu văd nicidecum cuceritorul lipsit de scrupule care, vorba cîntecului, iubește și lasă. Ci Căutătorul. Don Juan pe care îl cunosc eu nu are nici un interes să cunoască multe femei, ci să cunoască Femeia. Nu caută faima, ba uneori chiar alege cu buna știință un loc discret, abia dacă-l vezi. Nu este infirm sufletește, nu cucerește pentru că nu poate iubi, dimpotrivă, este eternul îndrăgostit. Nu este trist, chiar deloc. Poartă în el nemărturisită bucurie, atit de multă încît nimeni nu i-o poate primi, atît de intensă încît ar rupe baierele sufletului oricui.”
Se înțelege, Don Juan nu subjugă, nu supune femeia ca un cuceritor barbar și veros, el este o persoană charismatică și, prin urmare, încîntătoare, fascinantă, irezistibilă – “rupe baierele sufletului”. Nu este, cum greșit se crede o făcătură, ci o persoană profund autentică, vie, de-a dreptul captivantă.
“Don Juan nu se teme să se îndrăgostească, de fapt tocmai de aceea și atrage: pentru că poate iubi, pentru că este viu. Nu se teme de iubirile de lungă durată, nici de căsătorie, se teme să fie înlănțuit.”
Menirea lui Don Juan nu este nicidecum înrobită orgoliului și aroganței, căci rostul lui pe lumea asta este acela de a onora feminitatea acolo unde o găsește. El nu este în slujba unei femei, ci a feminității latente pe care știe să o dezrobească din somnul în care doar o vrajă nefastă o legase.
“Don Juan pe care îl cunosc eu nu se poartă pe sine ca pe-o flamură, nu îl dobîndești ca pe-un blazon, nu-l furi nimănui – pentru că nimeni nu-l are. Este liber, și așa dorește să rămînă. Nu este un jalnic răzbunător al iubirii cîndva pierdute, ci un adorator al frumuseții nevăzute a femeii. Lîngă el femeia înflorește, își descoperă senzualitatea, unicitatea, frumusețea. Nu mai este potențial femeie, ci femeie de-adevăratelea, mobilizîndu-și toate talentele și valențele sufletești. Nu mai simte în ea povara a ceea ce nu a făcut ci, eventual, dacă l-a întîlnit prea devreme, dorul sfișietor de aripile lui. Pentru că la cel mai mic semn că s-a atașat, el pleacă.”
Don Juan este Zburătorul, odată eliberată de inhibițiile ei, înflorită și înaripată, devenită cu adevărat femeie, el pleacă lăsînd-o “liberă” pe cea iubită – acum femeie în adevăratul sens al cuvîntului. A iubit-o ca să o elibereze.
“Dar dacă femeia învață să se apere de atașament, cîștigul ei este imens. Și nu, nu pe Don Juan îl cîștigă, la urma urmei persoana lui nu înseamnă absolut nimic, rareori este un frumos, un erou, cineva cu care să te mîndrești, să faci să crape tîrgul de invidie... Ci cîștigă negrăita putere de a nu mai depinde de nici un bărbat, de a fi liberă, de a exista mai presus de nevoia copleșitoare de protecție și teama de singurătate. Iubita lui Don Juan nu este umilită, dimpotrivă, este înălțată. Iubita lui Don Juan învață lecția puterii, lecția rostirii, lecția responsabilității pentru propria viață. Învață să nu învinuiască pe nimeni pentru nereușitele ei, să renască, să creeze, să zboare. Iubitei lui Don Juan nu îi va mai fi niciodată frică. Iar ne-frica, ne-temerea, sînt doar alte nume date iubirii.”
În cele din urmă, Don Juan este doar prilejul unei întîlniri fericite cu iubirea, cu destinul, este întîmplarea miraculoasă prin care femeia se află pe sine și ca femeie, și ca om. Prin care devine liberă și deci responsabilă. Nu mai este astfel de mirare această încheiere apoteotică:
“In fine, poate că totuși nu Don Juan ar trebui să-i spun, ci pur și simplu Bărbatul. Iar oda nu lui să i-o închin, ci Iubirii. Copleșitoarei Iubiri...”
Acest gen de recuperare a mitului ca lecție de virilitate pe care feminitatea o integrează biruitor arată că miturile nu sînt niciodată epuizate cîtă vreme mai pot fi resimțite cu fervoare și inteligență. Dacă Don Juan n-ar fi existat, el trebuia, după cum se vede, inventat.
Luchi Tenenhaus [18.Sep.05 09:55]
(acest text are legătură cu: Don Juan spăsit și este continuarea eseului: Elogiul lui Don Juan (I) )
Delimitarea de donjuanul sordid, de seducătorul profesionist și cinic se face prin apelul – de la sine înțeles – la iubire. Don Juan este de fapt „eternul îndrăgostit”, “Căutătoarul”. El caută iubirea și Femeia (femeile sînt doar ciornele inevitabile în căutarea speratei majuscule).
„Cind eu spun Don Juan, nu văd nicidecum cuceritorul lipsit de scrupule care, vorba cîntecului, iubește și lasă. Ci Căutătorul. Don Juan pe care îl cunosc eu nu are nici un interes să cunoască multe femei, ci să cunoască Femeia. Nu caută faima, ba uneori chiar alege cu buna știință un loc discret, abia dacă-l vezi. Nu este infirm sufletește, nu cucerește pentru că nu poate iubi, dimpotrivă, este eternul îndrăgostit. Nu este trist, chiar deloc. Poartă în el nemărturisită bucurie, atit de multă încît nimeni nu i-o poate primi, atît de intensă încît ar rupe baierele sufletului oricui.”
Se înțelege, Don Juan nu subjugă, nu supune femeia ca un cuceritor barbar și veros, el este o persoană charismatică și, prin urmare, încîntătoare, fascinantă, irezistibilă – “rupe baierele sufletului”. Nu este, cum greșit se crede o făcătură, ci o persoană profund autentică, vie, de-a dreptul captivantă.
“Don Juan nu se teme să se îndrăgostească, de fapt tocmai de aceea și atrage: pentru că poate iubi, pentru că este viu. Nu se teme de iubirile de lungă durată, nici de căsătorie, se teme să fie înlănțuit.”
Menirea lui Don Juan nu este nicidecum înrobită orgoliului și aroganței, căci rostul lui pe lumea asta este acela de a onora feminitatea acolo unde o găsește. El nu este în slujba unei femei, ci a feminității latente pe care știe să o dezrobească din somnul în care doar o vrajă nefastă o legase.
“Don Juan pe care îl cunosc eu nu se poartă pe sine ca pe-o flamură, nu îl dobîndești ca pe-un blazon, nu-l furi nimănui – pentru că nimeni nu-l are. Este liber, și așa dorește să rămînă. Nu este un jalnic răzbunător al iubirii cîndva pierdute, ci un adorator al frumuseții nevăzute a femeii. Lîngă el femeia înflorește, își descoperă senzualitatea, unicitatea, frumusețea. Nu mai este potențial femeie, ci femeie de-adevăratelea, mobilizîndu-și toate talentele și valențele sufletești. Nu mai simte în ea povara a ceea ce nu a făcut ci, eventual, dacă l-a întîlnit prea devreme, dorul sfișietor de aripile lui. Pentru că la cel mai mic semn că s-a atașat, el pleacă.”
Don Juan este Zburătorul, odată eliberată de inhibițiile ei, înflorită și înaripată, devenită cu adevărat femeie, el pleacă lăsînd-o “liberă” pe cea iubită – acum femeie în adevăratul sens al cuvîntului. A iubit-o ca să o elibereze.
“Dar dacă femeia învață să se apere de atașament, cîștigul ei este imens. Și nu, nu pe Don Juan îl cîștigă, la urma urmei persoana lui nu înseamnă absolut nimic, rareori este un frumos, un erou, cineva cu care să te mîndrești, să faci să crape tîrgul de invidie... Ci cîștigă negrăita putere de a nu mai depinde de nici un bărbat, de a fi liberă, de a exista mai presus de nevoia copleșitoare de protecție și teama de singurătate. Iubita lui Don Juan nu este umilită, dimpotrivă, este înălțată. Iubita lui Don Juan învață lecția puterii, lecția rostirii, lecția responsabilității pentru propria viață. Învață să nu învinuiască pe nimeni pentru nereușitele ei, să renască, să creeze, să zboare. Iubitei lui Don Juan nu îi va mai fi niciodată frică. Iar ne-frica, ne-temerea, sînt doar alte nume date iubirii.”
În cele din urmă, Don Juan este doar prilejul unei întîlniri fericite cu iubirea, cu destinul, este întîmplarea miraculoasă prin care femeia se află pe sine și ca femeie, și ca om. Prin care devine liberă și deci responsabilă. Nu mai este astfel de mirare această încheiere apoteotică:
“In fine, poate că totuși nu Don Juan ar trebui să-i spun, ci pur și simplu Bărbatul. Iar oda nu lui să i-o închin, ci Iubirii. Copleșitoarei Iubiri...”
Acest gen de recuperare a mitului ca lecție de virilitate pe care feminitatea o integrează biruitor arată că miturile nu sînt niciodată epuizate cîtă vreme mai pot fi resimțite cu fervoare și inteligență. Dacă Don Juan n-ar fi existat, el trebuia, după cum se vede, inventat.
023.980
0
Despre aceasta lucrare
- Tip
- Eseuri
- Cuvinte
- 719
- Citire
- 4 min
- Actualizat
Cum sa citezi
Corneliu Traian Atanasiu. “Elogiul lui Don Juan (II).” Atelier, Poezie.ro, https://poezie.ro/atelier/corneliu-traian-atanasiu/eseu/145528/elogiul-lui-don-juan-iiComentarii (2)
Autentifica-te pentru a lasa un comentariu.
CANu sîntem chiar atît de autonomi încît să nu avem nevoie de mituri. Nu toți avem nevoie de toate, dar, pentru că ele sînt mai economice decît puținul pe care îl putem noi elabora noi înșine, totdeauna adoptăm unele dintre mituri, le ajustăm și ne bucurăm o vreme de oficiile lor. De fapt, interacționăm cu ele, căci și ele ne formează și deformează pe noi. Apoi le abandonăm poate, dar niciodată nu putem spune că sîntem lipsiți de atașamentul la unele mituri. Și iubirea este unul din cele mai ciudate și mai polimorfe dintre ele. Don Juan este una din prelungirile protoplasmatice ale acestei amoebe care e iubirea.
Sentimentele sînt trăite și ele în felurite montaje, în relație cu fel de fel de persoane. Și unele femei au totuși o slăbiciune pentru un Don Juan pe care nu vor să-l trădeze.
Sentimentele sînt trăite și ele în felurite montaje, în relație cu fel de fel de persoane. Și unele femei au totuși o slăbiciune pentru un Don Juan pe care nu vor să-l trădeze.
0
Toate astea „iubita lui Don Juan” le poate învăța ascultând vocea celor ce au încercat să descifreze rostul vieții, oameni care și-au așternut gândurile pe hârtie și ne-au împărtășit experiența lor spirituală. „Ne-frica” și „ne-temerea” nu cred că sunt alte nume date iubirii, pentru că iubirea se teme mereu, este neliniștită și frământată, mai degrabă cred că sunt nume date cunoașterii de sine.
În cele din urmă, Don Juan este doar prilejul unei întîlniri fericite cu iubirea, cu destinul, este întîmplarea miraculoasă prin care femeia se află pe sine și ca femeie, și ca om. Prin care devine liberă și deci responsabilă. Nu mai este astfel de mirare această încheiere apoteotică:
“In fine, poate că totuși nu Don Juan ar trebui să-i spun, ci pur și simplu Bărbatul. Iar oda nu lui să i-o închin, ci Iubirii. Copleșitoarei Iubiri...”
Dacă admitem să înlocuim personajul Don Juan cu sentimentul de dragoste, atunci sunt de acord că prin această trăire femeia se descoperă pe sine în cele două ipostaze de femeie și om. Dar și aici este o capcană! Poți foarte bine să fii copleșit de sentimente, dar să nu aștepți nimic în schimb și poate în acestă generozitate sufletească stă puterea iubirii de a dărui aripi pentru zbor, pentru creație.... Cel ce iubește mulțumește destinului că i-a prilejuit o astfel de întâlnire, dar nu are nevoie pentru a prinde aripi de nici unul dintre artificiile lui Don Juan, care i-ar satiface doar vanitatea de a fi pentru un moment al vieții în centrul atenției unui om ca Don Juan, indiferent ce mască ar purta....
Și atunci mă întreb firesc, avem oare nevoie de mitul lui Don Juan pentru a zbura, sau este suficient un moment de răgaz pentru a putea vedea, simți și reflectala ceea ce este în jurul nostru?