Nu am înteles nici azi,
Ce-ai vrut să spui când ai plecat,
Și nu credeam că poți să cazi,
In visele ce le-am uitat.
Nu am înteles de când,
Albastrul cer nu mai apare,
Și lacrimi nu-ți mai văd
Mi-am amintit acum
de tine
și de lancea cu
care mă
zdrobeai când aveai
tu chef
și cu care promiteai
viselor
nopți intregi
de singurătate.
Marea însângerată
mi s-a
răstignit la
Stă toamna tristă iar la geam,
Bătând ușor în sticlă,
Îi strig durere că nu am,
Mi-e totuși de ea frică.
Îi aud pașii ei grăbiți,
Și-i aud răsuflarea,
Când plopii sunt azi
Soarele in cufăr caută amurgul,
Iar de dantelă-i pare zarea,
Când pe o creangă-n crâng e cucul,
Urlă adânc și dulce marea.
Inel de raze-i pare ochiul,
Ca o șuviță ce suspină,
Aureola-i mișcă
Mai ieri cântam un vers sălbatic,
Dar azi nici el nu se aude,
Mai ieri eram poet romantic,
Și scriam vise dulci și blânde.
Eram un veșnic scriitor,
Cu un condei făcut din ceară,
Astăzi cu
surâd iubite că vine toamna...
plouă cu inimi stoarse de speranță
ca intr-un decor diabolic și văd
cum eu mă innec în niște nisipuri
mișcătoare ale propriului meu suflet.
simt că verdețurile
Te-ai înălțat să-mi vii în cale din astă mare-nsângerată,
Eu te ador-ești zeul meu și inima azi imi arată,
Poseidon sau doar Neptun,tu ești trufia prinsă-n vise,
Căci tu ai lacătul iubirii și poți
Să nu distrugi a mea visare,
Să nu-mi rupi aripile care,
S-au desfăcut din sfântul soare,
Căci doar cu ele pot visa...
Să nu distrugi a mea iubire,
Care mă-nalță către cer,
Să nu-mi rupi
Sub nouri am zburat o noapte-ntreagă,
Iar luna ne veghea ai noștri pași,
In păr iți puneam drept podoabă
Doar ghiocei mici și gingași.
Și ne-nălțam amândoi către stele,
Și ne pierdeam in
De-atâtea ori lumina multă,
M-a-nvăluit cu bucurie,
De-atâtea ori abisul negru,
S-a transformat în armonie.
De-atâtea clipe înnegrite,
Și soarele s-a-ntunecat,
De-atâtea șoapte indulcite,
Și
Lumina-nvăluie natura,
Imprejmuind săgeți de foc,
Iar lacrimile picurânde,
Peste câmpie iși fac loc.
Iar dimineața se așază,
Cu o podoabă de cristal,
E soarele ce strălucește,
Cu o cunună ca
Se-aude in vale lângă râu,
Un glas firav și dulce.
Să fie oare-un spiriduș
Ce primăvar-aduce?
Să fie oare râul lin
Ce murmură in vale?
Să fie oare doar un crin
Ce plânge dup-o floare?
E
Stinge setea ce ucide,
Mână apa către mine,
Lasă apele lucinde,
Peste creștet să inunde.
Stinge setea ce doboară,
Veacuri dulci de insetare,
Poartă flamura albastră,
Ce nu are
Simt lacrima cum șiroiește,
Obrazul meu senin,
Și văd cum macii din gradină,
La mine se închin\'.
O lacrimă de safir sacru,
Mă desparte de-o lume,
In care ingeri-și fac veacul,
Și lacrimile
Pe mal de râu arzând de soare,
Pe apa pură,cristalină,
Cocori se văd venind din zare,
Cu cântece de violina.
Și stau plecat peste liman,
Și stau și aștept minunea,
Nicio speranță nu mai
De ce mereu ai o-ntrebare,
Și vrei mereu al ei răspuns,
Te-ai intrebat vreodată oare,
Că un răspuns nu-i de ajuns?
De ce mereu pierzi o minune,
Când tu abia credeai in ea,
De ce mereu ești o
Mănunchi de raze pătrund agale,
Morman de vise purpurii
Topaz de aur și cristale,
In veșnicie vreau să vii.
Te soarbe luna-n lumea ei,
Te poartă dulce pe o rază,
Și aspirația tu vrei
Să
Sunt iar scântei in lacrimi aburinde,
Și chipul se transformă-n foc,
Și lacrimile imi par sfinte,
Invăluite-n flori de soc.
Și scad in ochii veșnici,
Potopuri de spini lunecosi,
Și ochii mi-s
Gândeam in vis o amintire,
Un alb șirag de pietre,
Dar m-am trezit in amăgire,
Ce lacrimile pierde.
Gândeam in vis o mlădiere,
Pe-a nopților petale,
Dar mă simt prea plin de durere,
Căci
Mai râd și-acum ochii căprui când simt aproape șoapta nopții,
Mai plâng și astăzi codrii triști când nu aud urletul porții,
Și numai stelele sclipesc când în grădină cântă toamna,
Și de uimire
S-au spulberat atâtea ceasuri rele,
Ce parcă nu au încetare,
S-au spulberat visele mele,
Sau poate și asta mi se pare?
S-au spulberat razele clare,
Care mi-au năpădit cândva privirea,
S-au
De n-ar fi fost pământul tină,
De n-ar fi fost mările ape,
Mă-ntreb de ce-ar fi fost de vină,
Și aerul,și apa,toate...
De n-ar fi fost văpaia-n zare,
De n-ar fi fost cerul cu nori,
Mă-ntreb
De cald natura se indoaie,
Și florile iși usucș firul,
Doar marea mai face răcoare,
Și-nseninează in ea chipul.
Pe chipul său de perle sidefii,
Se prelingeau răni suferinde,
Și zeci de lanuri
M-a-nvăluit a doua oară,
Un val sinistru de albeață,
Și sufletul mai stă să moară,
Sub negura de grea povață.
Și-un val de fum se împresoară,
In cercuri de uscat avânt,
La fel și-acum
MI