viața, o petală de bujor. roșu

Oricât ați încercat să oferiți expresivitate acestei înfrângeri providențiale, textual nu ați făcut altceva decât să puneți semne de punctuație și cuvinte în haos.
Inspirație și verb!

Noi suntem „antrenorii vieții”, o ghidăm, o orientăm, îi dăm sfaturi și o coordonăm cu scopul de a atinge profesionalismul și de a câștiga mereu lupta cu obstacolele, încercările, piedicile și provocările.

E foarte sugestiv, cu precădere titlul, așa găsesc eu, alipirea petalelor cu privire la text. Inserția, modul de introducere a explicației cu privire la petala de bujor de la sfârșit, după un discurs mai apăsat... Ca și construcție, ar fi putut ieși ceva foarte bun, ca și schelet de concepere, ca justificare discursivă a notei apăsătoare. Eu aș mai fi lucrat... Poate aș fi rescris, amplu, cu totul, păstrând scheletul de bază... ceea ce vă îndemn.

Floare (corolă) de bujor roșu vioriu, pictată (însă) pe mătase albă, e poate una din imaginile mele preferate, adică am folosit și eu imaginea asta a bujorului, într-un roman. Cu privire la un veșmânt... În niciun caz, cum e mai sus.

Oricum, poemul merită dezvoltat, de la acest punct și se poate lucra. (dacă se consideră, asta.)

Eu recunosc ca nu sunt un fan al zicerilor cotidiene transpuse in poezie (de genul: niciodata sa nu spui niciodata, sau, daca vrei sa vezi daca un lucru iti apartine lasa-l sa plece si se va intoarce inapoi daca e menit sa fie al tau, si altele asemenea). Versul cu baietii care nu plang niciodata mi-a adus involuntar aminte de Holograf, percepandu-l astfel tot un pic in disonanta cu ideea textului. Nu in ultimul rand, viata ca un antrenor mi se pare ceva mult prea facil daca e sa recontextualizez poemul in viziunea celor doua lucruri anterior mentionate.

In mod paradoxal mi-a placut finalul. Cred ca serveste o mostra de originalitate si sinceritate cu accente personale, naive, dar intr-un mod credibil.