Era un joc
ceea ce făcea atunci,
când își rupea sufletul și
și-l arunca în groapa
cu suflete care se joacă.
Apoi, când sufletul său
se întorcea
ar fi voit să tacă.
Dar erau
De lumină, se cunoaște că-i capabilă-a străbate
Trei mii miloane-n metri cât clipești odat’ din pleoape.
De aceea omenirea nu se teme de-ntuneric,
Căci acesta adversara s-o întreacă-i e
Cu soarele-n frunte, cu luna pe spate și sute de stele lipite pe-armură,
Pe calu-i în zale și șei lucitoare, aleargă-n galop prin lumea cea pură.
Și ore, și zile, și luni, și-ani și veacuri,
I-am dat în judecată ieri pe toți romanticii ce-au spus
Că poezia de amor și declarațiile-s cheia
Către orice domniță dar, se pare însă c-au apus
Acele vremuri când poeți ce-aveau drept idol doar
A jocului magie îți pare-o alinare a tuturor acelor ce nu le poți pricepe
În vremea inocenței, atunci când orișicare, a celor mari víață să o dorească-ncepe,
Ai vrea ca toată vara să fie-afară
Mai bine decât mine puțini te-or înțelege și jalea harpei tale, prea tristule Orfeu...
Dar tu, de-Euridice măcar avut-ai parte o vreme, și aceasta de tine-avut-a parte,
Simțit-ai puritatea iubirii
Pe ochii tăi, geloasă-i întreaga floră, iară, pe buzele-ți, chiar mierea cea dulce de-august este
Geloasă fără margini, iar nasul tău de zână râvnit e de-Afrodita din falnicul Olimp,
Povestea
Iubirea-i pură – asta-i tot ce vreau să demonstrez, cu voi cât oi mai sta,
Și când zbura-voi către univers, să nu uitați a îmi urma povața...
De vei cinsti iubirea în vreun vers, sunt slabe șanse
Doar Dumnezeu cunoaște iubirea-mi pentru tine..., tu nu știi de tristețea-mi, de-a mele sentimente...
Aș plânge, însă plânsul înseamnă resemnare, și tare-mi vine-a plânge la gândul resemnării...
Aș
Dă-mi un sărut...
Dă-mi un sărut, iubire,
O sărutare
Și mulțumi-voi cerului pentru că m-a creat...
Nimic mai mult
Pentru-ați rămâne-ndatorat de-a pururi
și pentru-a ști să cred
E clar: natura pierde! Și merită să piardă... căci vrut-a să îngroape iubirea-n stări carnale...
Savanții înțeles-au ce-artiștii veșnic spus-au... și astfel luat-a formă creația clonării;
De ce
Veșnic vis ne-ar fi alături viețile, pură regină... însă ce pot eu a face pentru ca așa să fie?
Tu ești cerul, eu-s pământul. Þie toate ți se-nchină. Tot ce mi-a rămas, cu tine, e-o rapidă
Iubesc bustul centaurei marine
Și o întreb de-i îngeră
În timp ce bem lumină din preziua
Prea fascinantei sărbători
Când strâng nectar din coșuri de pe chipu-i
Și mor
Jurând pe jumătate
Să țin
Iar cad stropii grei de ploaie
Și-nconvoaie
Atmosfera albăstrie
Iarăși stau și bat în poartă
La iubirea mea cea moartă
Dar nu-nvie...
Încă-o dată stropi de rouă...
Plouă, plouă –
Și eu cat
