Care-i diferența dintre iubire și obsesie?

Cu soarele-n frunte, cu luna pe spate și sute de stele lipite pe-armură,

Pe calu-i în zale și șei lucitoare, aleargă-n galop prin lumea cea pură.

Și ore, și zile, și luni, și-ani și veacuri, milenii și eoni... și fără de-oprire,

Cutreieră timpul și caută-n vreme, acea infinit de perfectă iubire.

Acesta e omul ce vrea, dintre oameni, prin propria-i forță, să urce-n grandoare,

E omul ce știe că nu poat’ s-așeze, fiínței iubite, nimic la picioare,

Dar viața, degrabă, robaci ca un sunet, ar fi oricând gata s-o dea făr’ s-aștepte

Nimic ca răsplată. Acesta-i amorul: capabil să-nchidă și minți mai deștepte!

Cândva, nu știu data – și nici nu contează, căci timpul nu are zenit sau geneză –

Căzut-am pe gânduri iar inima toată, trădatu-m-a-n școala cu viața drept teză,

Și fără de veste, treptat-antitetic, urmat-a povața destinului – gâde,

Bătând ca nebuna, pârdalnica biată, privindu-l pe-acesta cum râde și râde.

Căci – ah! – el, destinul, malefic, de sorții, îl pun peste capul vréunei persoane,

Nu vrea și nu poate să se mulțumească bătându-i, puternic, norocu-n piroane;

Cândva, deci, prea iute, ca gându-mi să-ncerce să fie pe fază și-n frâu să mă țină,

La doar o privire, așa o simțire cuprinsu-mi-a duhul! Avut-am vreo vină?

Amica ce-n lume, în ultimul secol, cu viața mondenă crescut-a minunea

De-a face pe-oricine să afle ce altfel n-avea nici un mijloc, teléviziunea,

Creatu-mi-a mie o poartă spre Eden, și-n prag așeza-ta o pânză de ace.

Se-ntreabă artistul, descoase savantul, de ce face Domnul atâtea ce face,

Dar nici muritorii și poate nici sfinții succes nu avut-au. Răspuns să nu fie?

Destinul există, ursita-i reală iar soarta în lume doar Unul ne-o știe?

Invenția-aceasta, spre ceea ce apoi avea să-mi devie temei de trăire

Mi-a fost o fereastră, apoi o pictură, apoi o icoană spre-un strop de iubire.

Un chip de zeiță ce-n spumă de apă, în antice timpuri, născutu-s-a-n mare,

Cu ochi de crăiasă, năsuc de prințesă și buze de zână, oranj la culoare,

Din filmul ce-o viață cu multe strădanii, și-amor – tot atâta, voia să arate,

Văzut-o-am pe-actrița ce-n viața-mi, de-atuncia, lăsatu-mi-a goluri și clipe uscate.

Lipsit de morală ar fi, al ei nume să-l scriu în poveste, căci ea e doar una,

Iar sufletu-mi, groaznic, străfunduri apasă, de când am văzut-o, doar noaptea și luna

Mă fac să cred, poate, c-o mie de piedici de-or sta împotrivă, suntém împreună

De, și ea, privi-va, în clipa aceea, cu sufletu-n zbucium, ca mine,-nspre lună.

Din clipa în care, sublima ei față, mi-a fost dată șansa de-a ține-o-n gândire,

De când, fără voie, întregul meu suflet simțit-a ce-nseamnă cuvântul „iubire“,

De-atunci, zi și noapte, o clipă-i o eră, de-atunci orice lucru e-o cruntă tortură,

Iar faptul că-n juru-mi un hău se deschide, mă duce cu gândul la dulcea ei gură.

Obsesie oare să fie această nespus de ciudată senzație-amară?

Pe gând mi-e stăpână; de-a sa melopee mi-e trupul o iarnă și sufletul vară...

Născut-a în mine senzații confuze, schimbatu-mi-a mintea, cândva misogină...

Acesta-i amorul: capabil să-nchidă și minți mai deștepte... Avut-am vreo vină?

Să simți cum că viața îți pare pustie, să vrei să îți pară, și lucruri puține

Să poată ca sufletul vesel să-ți facă, în vreme ce, tainic, te-mprejmui în tine,

Acestea sunt lucruri pe care oricine le suferă-n viață și-s unice, poate,

Căci oameni de nobile culmi precizat-au că dragostea-i una, așa cum nu-s toate;

Eu cuget și gânduri cu fond fără noimă, prin cap, paradoxuri, bizar mi se-nșiră,

Și de-aste reflecții surprinși sunt cu toții, și de-aste concepții și mintea-mi se miră,

Căci simt cum, eu, toate ce zilnic, prin lume, le fac și, banale, cândva, în vechime,

Părut-mi-se-ar fi căci sunt chiar simple lucruri... Ei bine, acestea, îmi par astăzi crime.

Când singurul lucru ce poat’ să te țină pe-a tale picioare e gândul că este

O șansă, acolo – oricât de infimă –, ca viața-ți să fie precum o poveste,

Și astfel, vreodată, sperând un miracol, de-a dragostei mreajă de foc, să ai parte,

Curmând fraza care, mereu consolează: „Femei – de pe Venus, bărbați – de pe Marte“,

Ei bine, – de-acesta e singurul lucru ce-n viață te ține, fiind totodată

Și singurul lucru ce, ziuă de ziuă, te bagă-n depresii – atunci, obsedată

Þi-e inima, frate, și nicidecum mintea; încearcă să-ți cauți cumva domolire,

Urmând a speranței continuă urmă,... dar slabă speranță să afli iubire...